Cum se investigheaza crimele comunismului la romani

In anii comunismului, toti ne supuneam aceleiasi tactici psihologice de supravietuire cotidiana: una gindeam in sinea noastra si alta spuneam in public. De aici s-ar putea crede ca, o data cu disparitia comunismului, acest obicei a fost sters din deprinderile noastre zilnice. Am renuntat la prapastia dintre gind si vorba si ne-am intors la modul univoc si raspicat de a spune intocmai ceea ce gindim.
In realitate, nu putine sunt situatiile in care cuvintele noastre nu numai ca nu oglindesc substanta gindurilor noastre, dar continua sa fie folosite ca o masca a ascunderii perpetue. Iar daca totusi masca o dam uneori la o parte, acest lucru nu-l facem decit in cercul restrins al prietenilor, in vreme ce, din momentul in care iesim pe strada, valul deghizarii sociale isi reia locul pe care il ocupase in trecut.
De lucrul acesta mi-am dat seama ascultind ecourile pe care emisiunea TV a lui Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu, cea din duminica zilei de 17 septembrie, le-a stirnit in mintile celor care fac parte din generatia mea. Sa ne amintim ca, spre sfirsitul emisiunii, Gabriel Liiceanu, dind un exemplu de lucru pe care il considera strigator la cer, a afirmat ca i se pare revoltator ca un om ca Vladimir Tismaneanu, care in anii 70 ridica in slavi comunismul si scria elogios despre Ceausescu, sa fie tocmai persoana care conduce astazi comisia insarcinata cu investigarea crimelor comunismului.
Ecourile pe care le-am auzit eu insumi in discutiile cu prietenii au fost invariabil aceleasi: Liiceanu a facut bine spunind ceea ce a spus, dar gestul lui este zadarnic, Tismaneanu fiind prea opac in inertia ambitiilor sale ca sa poata avea taria unei reactii demne. Si apoi, cuvintele lui Liiceanu, chiar daca poarta in ele adevarul si exprima un lucru de bun-simt, cad oarecum in gol, si asta pentru ca, inainte cu citeva luni, Corneliu Vadim Tudor, in discursul pe care l-a tinut in Parlamentul Romaniei, il supunea pe Vladimir Tismaneanu unui rechizitoriu biografic ce aducea ca doua picaturi de apa cu modelul acuzarii publice pe baza de dosare de cadre. Or, data fiind reactia lui Vadim, orice incercare de a pune astazi la indoiala dreptul moral al lui Tismaneanu de a ocupa o astfel de functie ar insemna o greseala. Aratind cu degetul incompatibilitatea dintre autoritatea morala a lui Tismaneanu si functia pe care o are, ar insemna sa recunosti implicit ca Vadim are dreptate. Vrind-nevrind, ajungi sa intonezi acelasi refren ca Vadim. Mai mult, folosind aceeasi partitura si aplicind aceleasi metode de interpretare a melodiei, intri in siajul lui Vadim si capeti ceva din aerul respingator al strategiei sale. Pina la urma stim toti cine este Tismaneanu. Insa trebuie totodata sa recunoastem ca Liiceanu, chiar spunind un adevar, nu a facut decit sa-i dea apa la moara lui Vadim. Altfel spus, Gabriel Liiceanu l-a creditat indirect pe unul atacindu-l cu temei pe celalalt, si astfel temeiul cu care a facut-o este umbrit de rezultatul la care a ajuns: discreditarea lui Vladimir Tismaneanu. Si decit sa dam impresia ca putem fi de acord cu Vadim, mai bine lasam senzatia ca pactizam cu de-a sila cu Tismaneanu. Sa inchidem, asadar, ochii asupra amanuntului strigator la cer ca acest om ocupa o functie pentru care nu are nici o indreptatire morala.
O asemenea optica se sprijina pe o confuzie de tip etic: traim cu iluzia ca temeinicia unui adevar nu depinde deloc de autoritatea morala a celui care ajunge sa-l pronunte. Or, lucrurile nu stau deloc asa. Cel putin, nu in stiintele umaniste. Cind e vorba de judecati privind istoria unui popor sau viata unui om, adevarul rostit atirna intr-o masura decisiva de autoritatea celui care il formuleaza. Pe un asemenea tarim al variabilelor permanente, singurul ghidaj plauzibil e cel facut de un om care merita increderea noastra. Cu alte cuvinte, un adevar poate fi compromis de precaritatea celui care il exprima, cum tot la fel o judecata este veridica daca autoritatea celui care o face este una credibila. Asta si spune versul din poezia lui Eminescu: non idem est si duo dicunt idem. Nu e acelasi lucru daca doi oameni spun acelasi lucru. Daca Vadim si Liiceanu vorbesc despre acelasi om, o fac fiecare dintr-un alt punct de vedere si, tocmai pentru ca au alt punct de vedere, ei spun de fapt altceva. Pe Gabriel Liiceanu nu persoana lui Tismaneanu il preocupa, ci incompatibilitatea de fond intre articolele scrise de el in anii '70, care in mod obiectiv il faceau complice cu un regim criminal, si functia de coordonare a insesi comisiei chemate sa investigheze crimele comunismului. In virtutea acestor articole, trecute de autor cu grija sub tacere, si nu a cartilor scrise apoi impotriva comunismului, este Tismaneanu, atunci cind vorbeste de comunism, lipsit in intregime de autoritate morala. Menirea acestui articol este tocmai de a pleda pentru o nepotrivire morala a lui Vladimir Tismaneanu cu functia pe care o detine in clipa de fata.
*
Daca ar fi avut in vedere credibilitatea finala a raportului comisiei de investigare a crimelor comunismului, lui Tismaneanu nu-i ramineau de facut decit doua lucruri. Ori nu ar fi acceptat functia de conducere a comisiei, gindindu-se ca gestul lui din tinerete invalideaza in mod fatal raportul. Ori ar fi acceptat-o numai dupa ce in prealabil ar fi scos la lumina articolele din Viata studenteasca. Acelea in care pledoaria pentru romantismul revolutionar comunist se impletea cu linguselile pe care s-a inaltat cultul lui Ceausescu. Si daca, semnalindu-le, le-ar fi analizat, eventual, ca parte integranta a raportului pe care il pregateste comisia. Atunci si-ar fi pus cu glas tare intrebarea daca data fiind prestatia lui intelectuala din anii '70 ar avea dreptul moral de a conduce aceasta comisie. In orice caz, nu i-ar fi lasat pe altii, astazi, sa o faca in locul lui. Atunci ne-ar fi explicat cum un act de oportunism lamentabil s-a transformat, odata autorul ajuns in strainatate si devenit critic acerb al comunismului, intr-un act de apostazie, si nu intr-un nou oportunism.
Pentru ca altminteri este nefiresc sa nu-ti vina in minte intrebarea cum ar fi aratat prin anii '50 o comisie menita sa investigheze crimele nazismului in Germania condusa de un sociolog care in anii '30 ar fi avut la activ citeva articole de preamarire a Fuhrer-ului si a "caracterului romantic" al nazismului. Dupa stiinta mea, un asemenea caz nu exista. Si nici acela in care s-ar infiinta o comisie menita a investiga crimele legionarilor din perioada interbelica in fruntea careia ar fi numit, sa spunem, fiul lui Nicolae Petrascu, dupa ce mai intii ar fi apucat sa scrie citeva articole de preamarire a Capitanului in Bunavestire. Sunt sigur ca, in ambele cazuri, si pe buna dreptate, toata lumea ar sari ca arsa. Aici, in schimb, cind e vorba de Tismaneanu si de cercetarea crimelor comunismului, toata lumea tace milc.
Grav este insa ca si Tismaneanu tace malc. Iar cind nu tace, el scoate in prim-plan marginalitatea lui de atunci. Ca si cind articolele din presa comunista a acelei vremi sunt mai putin vinovate daca vin de la un marginal decit de la unul aflat in miezul sistemului. Ba, am putea gindi pe buna dreptate, un marginal nu le scria decit cu speranta ca, facind-o, ar fi putut ajunge in centru. Pentru ca altminteri de ce au fost scrise?
Ceea ce ma nelinisteste in toate aceste cazuri in care avem de-a face cu oameni care au de dat o explicatie pentru trecutul lor este ca refuza sa-si plateasca, fie si cu o palida cainta, fie si cu o renuntare cit de mica (aceea la calitatea de sef al unei comisii, de pilda), erorile sau fraudele morale savarsite cindva.
Cind isi fac singuri bilantul, in mod ciudat ei nu au decit indreptatiri. Iar cind altii il fac in locul lor si bilantul iese rau, tot ei acuza si cauta un dedesubt impur pentru o intrebare care apare firesc pe buzele oricui. Niciodata umbra, macar, a unui repros. S-ar putea ca volumele scrise de Tismaneanu dupa plecarea lui din Romania sa-l recomande pe acesta pentru functia de coordonator al comisiei despre care discutam. Cel putin la fel de mult pe cit de putin il recomanda pentru ea prestatia intelectuala (si morala) din anii '70. Nenorocirea e ca cele doua lucruri nu prea merg impreuna. Iar plasate pe fondul tacerii autorului lor si al indreptatirilor subintelese, ele fac explozie in mintea noastra.

---

Despre autor: