Securitatea si insecuritatile deconspirarii ei

Abordarea frontala a ultimului capitol tabu din istoria noastra recenta a creat un puternic sentiment de confuzie. Deruta a fost sporita de reactiile celor in cauza, de punerea in prim-plan a rivalitatilor, de mesajele contradictorii si de rasturnarile de situatie de la o ora la alta. Trezit dintr-o amnezie impusa aproape doua decenii, publicul asista acum la un spectacol in care actorii reali se amesteca printre fantomele vorbarete ale trecutului intr-o regie de lumini si umbre, de replici sonore si cuvinte abia soptite, de sensuri vadite si subintelesuri nedeclarate, cu o multime de cadre suprapuse si solutii scenice neasteptate.
Chiar daca mare parte din ceea ce acum este dat publicitatii se stia sau cel putin se banuia, efectul este o nedisimulata uimire. Parca nu ne asteptam, totusi, ca Securitatea sa fi fost atat de bine infiltrata: de la oameni politici la cei din mediul cultural-academic, de la sportivi la atletii credintei si de la ziaristi la avocati. Perplexitatea este cu atat mai mare cu cat ne dam seama ca am impartit acelasi spatiu de dupa 1989 cu oameni care pana acum pareau altminteri. Sau nu. Deconspirarea alterneaza cu o serie de confirmari la fel de dezamagitoare. Motiv pentru care confuziei si uimirii ii ia locul lehamitea. Dorinta de a ne pune in randuiala memoria risca sa se rezume la constatarea ca totul este o enorma butaforie, o manevra de abatere a atentiei de la lucrurile cu adevarat importante, o batalie pentru putere, o ultima demonstratie de forta despre cum lucreaza de fapt Securitatea si cei care ii mostenesc metodele.
Cu toate acestea, ceea ce se intampla acum este deosebit de important pentru Romania. A sti care au fost mecanismele terorii de stat si care au fost cei care le-au aplicat este pur si simplu vital. Nu poti construi o societate libera, democratica si transparenta, fara sa stii cum se poate cadea in dependenta, teroare si frica. Nu poti astepta schimbarea de mentalitate, innoirea morala si coagularea in jurul unui proiect national major, fara sa demasti tarele trecutului, agentii coruptiei si dusmanii binelui comun. Nu poti, in fine, sa incepi un nou capitol de istorie, daca paginile celui anterior sunt fie scrise incorect, fie rastalmacite. Pe scurt: neasumata, experienta comunismului risca sa nu ne invete nimic. Eventual, ea poate doar sa confirme banalitatea raului ce se propaga prin oameni care, luati fiecare in parte, se dovedesc cumsecade si inofensivi.
Cum criteriile sunt amestecate si odata cu ele tortionarii reali ascunsi printre colaboratorii lor si printre victime, iar responsabilitatile, impartite la intamplare, mai puternica decat dorinta deconspirarii, zilele acestea se simte nevoia limpezirii. Cu riscul de a repeta ceea ce s-a spus deja, constienti de complexitatea situatiilor, fara pretentia de a judeca inainte de a intelege, dorim sa venim in intampinarea acestei limpeziri si sa recapitulam, pe inteles si intre limitele unui articol de ziar, datele problemei deconspirarii politiei politice a regimului comunist in Romania, abordand problematica din perspectiva complementara a spatiului politic, a societatii civile si a Bisericii majoritare.
Inainte de toate acestea, o precizare: deconspirarea in curs nu da dreptul nimanui sa judece mai aspru decat trebuie si nici sa fie mai indulgent decat este necesar. Dincolo de datele obiective ale comunismului, noi ne confruntam zilele acestea mai ales cu fetele lui umane, cu persoanele si biografiile atinse de el. Or, tocmai aceasta dimensiune, abil pusa in prim-plan de catre cei care doresc astfel evitarea abordarii esentei tari a dominatiei criminale, ne obliga la nuante. Lucru valabil mai ales pentru generatia din care fac parte. Foarte simplu spus, nu stim nici unul dintre noi cum am fi facut fata presiunilor in timpul dezmatului comunist. Nu stim si nici nu avem cum sa aflam. Sa multumim lui Dumnezeu ca ne-am nascut destul de tarziu pentru a nu fi fost nevoiti sa ne dam masura in acele conditii. Cu alte cuvinte, biologia ea singura nu ofera un ascendent moral. Asadar, nu ceea ce s-a intamplat in timpul comunismului, o perioada destul de lunga si receptata acum abstract de catre cei mai tineri sau foarte tineri, este temeiul lecturii noastre critice, cat mai ales ceea ce s-a consumat si se deruleaza inca sub ochii nostri dupa 1989. Acuzatia de a fi fost colaborator, entuziast sau fortat, al Securitatii este inlocuita cu una mai grava: aceea de a nu fi fost colaborator sincer al libertatii. Prin tacerea lor, prin faptul de a fi fost santajabili, prin lipsa de viziune si de interes pentru cei care urmeaza, colaboratorii Securitatii au prelungit, impreuna cu sefii lor din umbra, noaptea. La noi, din pacate, ziua comunismului a avut 25 de ore.
I. Spatiul politic
Din punct de vedere politic, reprosul principial care se poate aduce modului in care este derulata deconspirarea se refera la raportul confuz, voit sau nu, dintre mijloace si scopuri. Constatarea acestei stari de fapt nu pune sub semnul intrebarii necesitatea deschiderii arhivei fostei politii politice. Dimpotriva. Convinsi de obligativitatea unei analize fara rest, atat cat este omeneste posibil, a ultimei jumatati de secol de istorie romaneasca, am dori ca acest lucru sa nu fie viciat sau deturnat. Pana acum, pluteste in aer impresia unei comenzi politice in numele unui adevar ce ar trebui sa fie deasupra intereselor de moment. In plus, foarte putini au in clipa de fata o viziune de ansamblu asupra fenomenului, ceea ce pune in evidenta un grav paradox: deconspirarea Securitatii se produce cu mijloace securistice, adica la limita dintre transparenta si interese oculte, dintre santaj si adevar servit pe bucati. Mai curand se platesc polite decat se rascumpara nedreptati.
Incercand sa trecem in revista insecuritatile deconspirarii Securitatii, ar trebui intai de toate precizat statutul CNSAS-ului. Aflata intre postura de administrator si cea de judecator, intre rolul de instanta obiectiva - bazata pe munca de cercetare a dosarelor, nici pe departe finalizata si nici avand toate documentele la dispozitie - si decizia politica luata prin votul membrilor Colegiului, adica al unor oameni de partid, institutia care in urma cu doar cateva luni parea asasinata prin lipsa de activitate este acum aproape lichidata prin exces de dosare. Mai mult decat atat, in saptamanile acestea s-au exercitat presiuni enorme, CNSAS-ul devenind oracolul supravietuirii publice a fostilor colaboratori cu Securitatea. Toti acestia asteapta note de buna purtare. Or, concluziile CNSAS-ului se pot schimba in functie de noi file la dosar sau de noi interventii, aceeasi persoana putand fi exonerata sau acuzata succesiv. Investit cu rolul de filtru moral al aparatului de stat si al celui public, CNSAS-ului ii lipsesc in mod vadit independenta, distanta si libertatea de a inchide univoc si convingator dosarele pe care tot el le deschide.
In al doilea rand, nu este foarte clar scopul actual al deconspirarii dosarelor Securitatii. Acest demers precede momentul, asteptat de multi, al condamnarii comunismului ca ideologie perversa ce a dus la instaurarea, la noi si aiurea, a unui regim criminal. Asadar, demascarea aliatilor de nevoie ai comunismului ca regim nu este precedata de fixarea in scris si de proclamarea in public, prin vocea acelorasi autoritati, a caracterului malefic al acestuia. Sa nu uitam nici acest detaliu sugestiv: propunerea condamnarii comunismului la nivel european nu a venit din partea tarilor care au trecut prin experienta acestuia. Un astfel de dezinteres, explicabil prin perpetuarea acelorasi oameni la conducere in post-comunism, face posibil ca in loc sa ne preocupe primar cei care au facut comunismul posibil prin actiunea lor voluntara, sa ii identificam numai si numai pe cei care l-au sprijinit din slabiciune sau interes. Confuzia dintre cauza si efect, tradusa in lipsa diferentierii dintre calai si victime, dintre membrii activi ai sistemului si membrii "colaterali" ai acestuia, incurajeaza instaurarea unui relativism moral ce face ca exemplul celor care au rezistat cu adevarat impotriva comunismului, in temnita sau in libertate, sa fie deposedat de mesaj civic. In lipsa unui proces real al comunismului, ne multumim cu un proces mediatic in care sunt expusi oameni a caror vina nu este mai putin evidenta, dar care au facut parte dintr-un sistem pe care nimeni nu il demasca in dimensiunea lui umana, cu nume si prenume. Rezultatul este halucinant: fostii actori activi ai comunismului sunt scosi complet din ecuatie. Adica sunt lasati sa gestioneze in continuare dominatia economica si sa isi pregateasca fiii si nepotii pentru Parlamentul European. Publicul este nevoit sa se declare multumit cu executia morala a catorva victime exemplare, disparitia lor de pe scena publica fiind prezentata drept rupere, in cele din urma, cu trecutul. Teoria tapului ispasitor nu putea fi mai bine ilustrata.
In al treilea rand, efectele deconspirarii sunt din punct de vedere legal (aproape) nule. Adica nu atrag dupa sine efecte automate precum pierderea functiei publice de catre cel deconspirat. In lipsa unei legi a lustratiei, partidele se grabesc sa intre in logica mediatica a expulzarilor si ofera spectacolul jalnic al condamnarii celor deconspirati deja de catre comisii formate din oameni nedeconspirati inca sau care au certitudinea unui dosar pus bine. Atat de necesara innoire a clasei politice ajunge sa fie redusa la impartirea figurilor publice in doua tabere: demascati si nedemascati. Dar nici aceasta impartire nu functioneaza cu adevarat: Dan Voiculescu ramane partener politic al guvernului, in timp ce Mona Musca este repudiata prompt. Faptul de a fi colaborat cu Securitatea este cantarit in mod evident cu doua masuri. Ce facem insa cu cei care, fara sa fi fost nici o clipa in vizorul Securitatii, din cauza varstei tinere sau a lipsei de profil in regimul trecut, au ajuns in parlament sau in alte functii prin frauda intelectuala, prin forta banului sau prin alte manevre menite toate la un loc sa confirme si sa mentina neincrederea romanilor in propria lor clasa politica? Transformata in munitie de razboi partinic, "dosariada" nu contribuie la reabilitarea prestigiului spatiului politic. Riscul major ramane: adancirea crizei de autoritate a politicienilor si accentuarea in randurile electoratului a lipsei de interes, a absenteismului, cancerul democratiei romanesti.
In al patrulea rand, in toiul acestui cutremur politic local, se uita faptul ca nu suntem unici. In contextul mai larg al Europei post-comuniste, momentul ruperii sigiliului tacerii de pe arhivele regimului a fost aproape peste tot convulsiv. Ceea ce explica, de la o tara la alta, fie amanarea lui, fie punerea in pagina mai atenta, de pilda printr-o desecretizare graduala. Dupa reunificare, Germania a pus la dispozitia celor in cauza si istoricilor arhivele STASI aplicand o strategie a cercetarii atente, de la caz la caz si de la o epoca la alta. S-a dorit o confruntare cu trecutul comunist lipsita de caracter exploziv si dublata de curatarea la propriu a structurilor publice de personajele compromise. In ciuda acestor masuri pentru prevenirea politizarii partinice si a discriminarii in numele dreptatii, nu au lipsit scandalurile si dezvaluirile socante. Sub semnul exclusiv al acestora se va derula deconspirarea in tari precum Slovenia, Ungaria si, foarte recent, Polonia. Bulgaria se afla abia la inceput, dar, in ciuda intarzierii, care o aseamana Romaniei, a ales formula a carei neaplicari la noi face inca posibile santajul, speculatiile si calomniile. Astfel, legea data recent de parlamentul de la Sofia prevede publicarea de la bun inceput a listelor integrale cu ofiterii, agentii, colaboratorii si informatorii fostei politii politice.
In fine, ramane intrebarea pe care multi dintre noi o formulam fara sa fi primit pana acum un raspuns convingator: de ce nu s-a vrut pana acum deconspirarea si de ce se vrea tocmai acum? Care este ratiunea amanarii si care este ratiunea grabei? Avea Romania nevoie sa vina la Cotroceni un Traian Basescu sau s-a implinit un soroc? A fost cineva sau mai curand ceva la originea acestei decizii dintr-o vara care va intra in biografiile multora ca fiind cea mai calda si cea mai rece in acelasi timp? Diversitatea celor deconspirati, acoperind practic tot spectrul politic actual, nu poate sustine teoria unui complot de partid. Motivatia trebuie cautata altundeva. In orizontul celor catorva luni ce ne mai despart de momentul planificat al integrarii noastre in Uniunea Europeana, aflati in plina lupta anti-coruptie care nu a dat roade, dupa demonstratia permisivitatii structurilor de stat facuta odata cu fuga lui Omar Hayssam, captivi intr-un sistem public dominat de vechi aliante si mentalitati, incapabili sa fim coerenti in ceea ce priveste viitorul nostru, se pare ca atacarea raului la radacina, adica exact operatia care ar fi trebuit sa fie facuta in primii ani de dupa 1989, nu a mai putut fi amanata. A ramas ultima dovada a Romaniei in fata partenerilor ei europeni ca este demna sa intre intr-o familie care functioneaza dupa alte reguli. Este si ultimul argument in fata unui subtil lobby anti-romanesc bazat din nefericire pe date greu de contrazis. Altfel spus, timpul originalitatii democratiei romanesti post-comuniste, a inlocuirii ideii de innoire cu cea (mai veche) a reciclarii, a expirat. Si impreuna cu el un anume fel de a face politica. Sau cel putin asa ar trebui sa fie.
II. Societatea civila
Este surprinzatoare tacerea reprezentantilor cunoscuti ai auto-intitulatei societati civile romanesti. In zilele care au urmat demararii procesului de deconspirare a colaboratorilor fostei Securitati, nu am asistat la obisnuita avalansa de declaratii, mese rotunde, conferinte de presa si altele asemenea. Cu cateva exceptii, societatea civila a lasat impresia ca a ramas in afara dezbaterii. Prefatarea "dosariadei" cu deconspirarea ziaristilor, ceea ce a dus la imblanzirea brusca a tonului la multi arhangheli ai moralei publice, a avut menirea sa-i puna in garda pe toti cei care se stiu pe listele pozitive ale Securitatii. Acest fapt confirma banuiala ca beneficiari ai amneziei de pana acum au fost si opozantii regimului iliescian. Constatam cu amaraciune ca liderii pro-democratie nu sunt nici pe departe si lideri anti-comunism, ca in biografiile lor isi dau intalnire in mod inexplicabil doua lumi total opuse.
Aceasta atitudine ne face sa intelegem de ce nu am avut o rezistenta anti-comunista consistenta printre oamenii elitei. In fapt, elita anti-comunista a fost pur si simplu cu totul alta: combatantii din munti, calugarii anonimi ai unui schit, traducatorii din Sfintii Parinti, preotii care tineau Sfintele Slujbe sub asediul materialismului stiintific, pastorul adapostind un fugar, veterinarul satului sau invatatorul, vaduva, cel deportat, taranul aruncat in temnita pentru faptul de a se fi opus colectivizarii, studentul cu vederi de dreapta trimis la Canal, profesorul universitar dat afara de la catedra, academicianul expulzat din comunitatea stiintifica, artistul obligat sa ia drumul exilului.
Nu este nici o noutate ca mediile intelectuale, cele care pana acum revendicau orgolios pentru sine reprezentarea exclusiva a societatii civile, sunt si cele mai vulnerabile in vremuri de teroare. Delatiunea, acomodarea ideologica, excesul de zel, prostituarea intelectuala pentru un serviciu bun si un apartament in centru, colaborarea cu Securitatea de dragul unui pasaport, ruperea prieteniilor si turnarea colegilor mai inzestrati - toate acestea si multe alte mizerii marunte au fost la ordinea zilei pe toata durata comunismului. Faptul ca, asemeni spatiului politic, am asistat si in cercurile culturale la transformarea uluitoare a lingailor de ieri in liderii de opinie de azi si a fricosilor in justitiari demonstreaza tocmai enormul potential de adaptabilitate al oamenilor care, lucrand prea mult cu ideile, nu mai au nevoie si de principii. Asa se face ca militienii ideologi civili de ieri sunt mercenarii de azi, continuitatea aceasta explicand in profunzime de ce mult citata societate civila in Romania post-comunista se reduce la o mana de personaje mediatice fara nici un impact formator real. Pentru acestia, societatea civila exista doar pe vremuri de pace, in state de drept sau cel putin aflate pe cale sa devina. Din aceasta pricina nu vad in rezistenta anti-comunista de ieri expresia societatii civile de azi. In lectura lor, Bonhoeffer sau fratii Scholl nu sunt reprezentantii societatii civile germane in timpul regimului nazist, asa cum nici Sandu Tudor sau cei din grupul "Rugului aprins" de la Manastirea Antim nu sunt reprezentantii societatii civile romanesti in timpul regimului comunist.
Pentru gandirea intelectualului de acest tip, proiectul civic incepe in Romania abia odata cu intoarcerea de la bursa. De aici si defectul esential al societatii noastre civile de dupa 1989: lipsa de organicitate. Cruciada civila s-a consumat nu in numele unor valori nationale anterioare comunismului (cu precizarile si redimensionarile obligatorii), adica nu a avut si nici nu are un caracter restaurator si reparator, ci in numele unui catalog de standarde si principii care sunt traduse ad hoc, de regula foarte stangaci.

---

Despre autor: