Romania, Franta: instrainarea in proximitate

comun de valori si de efecte care ne permit sa ne consideram mai apropiati unii de altii, cu atat diferenta esentiala, inviolabila, intre o fiinta si o alta fiinta devine mai greu perceptibila si deci mai usor de pierdut din vedere. Dar stergerea aparenta a semnelor distinctive frapante nu trebuie sa conduca la concluzia ca diferentele se retrag, se absorb, si ca disparitia lor ar reprezenta in realitate termenul final al unui proces natural de omogenizare si implicit garantia unei perfecte comunicari intre indivizi deveniti intru totul asemanatori. Dimpotriva. In proximitate diferenta ramane si se consolideaza pe masura ce este interiorizata. La fel ca in relatia de sange, sau in cea de iubire, diferenta este cea care impune respectul individualului si constituie garantia validitatii si a perenitatii relatiei. In absenta ei nu raman decat manifestarile patimase ale dorintei si ale posesiunii care conduc la ruptura si la moartea unuia fata de celalalt.
Astfel, cu cat asemanarea care pune in evidenta o anumita proximitate e mai clara, cu atat distinctiunea coboara atunci in profunzime, la radacina, in dimensiunile invizibile dar determinante ale existentei. Iar distinctiunea aceasta e cu atat mai dificil discernabila cu cat ea se situeaza nu numai la adincimea existentei intime a fiintei, acolo unde nimic nu este generic, dar si la distanta egala fata de diferenta specifica a fiecareia dintre parti in raport cu o frontiera comuna. Numesc astfel linia de demarcatie care traverseaza o intreaga serie de date fundamentale comune. In cazul nostru: cultura de tip european si limba de origine latina, dar provenind dintr-o anumita romanitate, bastardizata, corupta de elemente eterogene chiar de la inceputurile ei. Aceste date reprezinta zona noastra intermediara de comunicare, iar in sanul acestei zone se deseneaza de fapt o frontiera interioara de care se izbesc toate demersurile care incearca sa defineasca conturul identitatilor plecand de la aceste date culturale traditional (banal, as spune) comune. Or diferenta care ne identifica si ne justifica existential fata de noi insine cauta sprijin tocmai in aceasta linie de demarcatie, si se defineste in raport cu acest zid de hotar comun aflat chiar in sanul intervalului de comunicare "idiomatica".
Diferenta cauta zidul despartitor comun, asa cum multi dintre noi cautam, pentru a ne exersa atentia in momentele pierdute ale zilei, coltul neasemanator dintre doua figuri care par identice. Procesul acesta, pe cat de simplu, pe atat de adevarat, provine din necesitatea ca in fiecare din noi sa ramana o parte de necunoscut, nucleul ireductibil al fiintei, parte care sa poata marturisi prin discretia retragerii proximitatile esentiale, fie ele fraterne sau elective, cele care permit comunicarea pentru ca permit in acelasi timp recunoasterea unei persoane deosebite sub fiecare chip intilnit. Diferenta este astfel ea insasi martorul si ea insasi ceea ce justifica, sau apara chiar, posibilitatea unei comuniuni. Cu conditia, inca odata, ca facilitatea comunicarii prin idiomuri culturale sa nu ascunda tocmai acea alta comuniune, esentiala, care se face prin diferenta, singura comuniune care poate asigura integritatea identitatii si poate constitui in acelasi timp veritabila conditie a deschiderii innascute a fiecarei identitati la relatia cu celalalt.
Sunt legata de aceasta cultura si de aceasta limba. De care din ele? Sa spunem ca visez in frantuzeste si ma rog in romaneste, ca scriu poezii intr-una si le traduc apoi in cealalta. Nu ma consider insa nici poet nici traducator de meserie pentru a face din bilingvism un alibi si a motiva o alegere, sau dimpotriva absenta oricarei prioritati.
Aici, in comunicarea profunda a proximitatii si a diferentei, nu este vorba de tehnicitatea unei specializari, ci de stabilirea relatiei intr-o zona de perenitate care trebuie gasita si definita de catre fiecare dintre noi. Privesc, gandesc si numesc fiintele si lucrurile in aceeasi limba, una singura, limbaj unic in care se rosteste discursul interior al oricarui om atunci cand privirea, gandirea si expresia tind sa mearga cu acelasi pas, iar miscarea acestui pas, "mersul" de neconfundat al fiecaruia, se cheama foarte simplu: a trai in insasi constiinta acestui act pe care-l marturisesc perceptia lumii, gindirea cauzelor si expresia deschiderii constiintei proprii catre cunoasterea celuilalt. Aceasta limba interioara unica nu e desigur cea pe care am auzit-o pe vremea cand nu stiam ca aud o anumita limba. N-am stiut ca acest limbaj unic exista nici atunci cand am realizat ca aud vorbindu-se in jurul meu doua limbi distincte, doua limbi a caror diferenta reala, nu numai lingvistica, nu am perceput-o exact si pregnant decat in ceasul in care relatiile sociale si conjuncturile politice au cantarit in balanta practicarii lor si au motivat alegerea ce se cerea facuta.

---

Despre autor: