Am cunoscut, in anii tineretii mele, un om care nu putea fi niciodata invins, pentru ca aborda fiecare persoana cu care se intalnea si fiecare ocazie de viata cu o figura suparata care nu dadea voie nimanui sa vina cu o suparare mai mare. Nu cred ca omul acela permanent suparat era fericit. Totusi, din convingerea pe care si-o formase, ca nimeni nu-l poate birui, nu decurgea fericirea lui. Imprejurarea ca era mereu victorios se manifesta printr-o suparare si mai acuta, printr-o culoare si mai intunecata a fetei si printr-o latire si mai urata a buzelor.
Supararea din sedintele in care acel barbat totdeauna intransigent isi certa subalternii isi avea suportul organizatoric in chiar faptul ca omul ajunsese sus pentru ca stia sa fie cel mai suparat din toata acea colectivitate. El licita suprem nervozitatea lui nemotivata. Suparat intra in toaleta, din care toti amaratii veseli care-l vedeau fugeau, cu treburile neterminate, suparat iesea, iar in urma lui apa pe care o trasese sforaia si boscorodea si certa si ea, la randul ei, cu sfanta manie de clasa lumea frivola.
N-aveai niciodata ragazul sa-l intrebi, pentru ca te intreba el. Am auzit ca, in explicatiile pe care le-a dat unui sef al sau, omul suparat a afirmat ca supararea lui este exigenta, indemn la seriozitate si fapte bune. Se poate ca el sa fi gandit asa, dar practic el n-avea nici o meserie si numai supararea permanenta l-a ferit ani in sir de situatia penibila in care s-a aflat cand a trebuit sa se desparta de redactia de tineret in care a lucrat pana la (prea) adanci batranete.
Atunci, acolo, a trebuit sa raspunda la niste critici cu privire la ceea ce se numea, in epoca, stilul sau de lucru. Nu se putea pleca din fruntea unui colectiv fara o critica aspra, venita de la esaloanele superioare si fara o autocritica bogata a celui in cauza. Omul suparat a fost obligat sa vorbeasca.
S-a incordat, a transpirat, a multumit pentru increderea pe care conducerea a avut-o in el, a mai multumit o data si a incheiat aratand cate mai este de facut de-acum incolo. Apoi a suras larg. Devenise vulnerabil. Il puteam invinge toti pentru ca, in fata tuturor, facuse el cu atata ridicola gravitate dezacordul intre subiect si predicat.
S-a mai ilustrat ulterior si prin incapatanarea cu care s-a tinut de capul celui mai bun fotbalist roman al perioadei, vrand sa-l suspende definitiv din viata sportiva. Si s-a dedicat, de atunci incoace, unui anonimat fara convulsii si fara iesire (macar) la propriul buletin de identitate.

Nici eu nu mai tin minte cum il cheama. Mi-amintesc doar ca era mereu suparat si ca el ne-a dominat pe toti prin supararea lui, mareata de atata meschinarie si ireductibila de atata frivolitate. De fapt, el incepuse prin a-si ascunde gramatica si o masea cariata. A facut cariera pastrandu-se egal cu sine. Ma tem ca omul totdeauna suparat sa nu fi murit, intre timp, de ras.

(din volumul ""Mastile insangerate - Proze scurte din perioada 1969-2001"", Fundatia Iubirea,
Fundatia Constantin,
Editura Paunescu - 2001)