Ignorat completamente de autoritatile romanesti, cu precadere de secretarul de stat insarcinat de M.A.E. cu francofonia, dl. Constantin Preda (acela care in celebra "Dilema" a scris negru pe alb ca Eminescu este "nul ca ganditor politic"), am avut si eu, ca simpla persoana particulara, bucuriile, intamplarile mele in timpul recentei reuniuni a reprezentantilor francofoniei. Despre cea dintai am vorbit in articolul anterior: la Sinaia s-au adunat oameni de cultura, oameni politici si diplomati din peste 12 tari europene si, timp de trei zile, au discutat despre culturile francofone si despre rolul si sansele lor in Europa ce se construieste. S-au spus lucruri interesante, s-au facut scenarii, au fost date pronosticuri, s-a discutat cu luciditate, din nou, despre conceptul ca atare (francofonia), a fost, pe scurt, o dezbatere vie. Au participat, din partea romaneasca, doi presedinti ai Romaniei (dnii Ion Iliescu si Emil Constantinescu), un prim-ministru (dl. Petre Roman), academicieni, un reprezentant de marca al sectiei culturale UNESCO, cativa scriitori interesati de problema. Sentimentul general este ca francofonia reprezinta, inainte de orice, o constructie spirituala si ca, in lumea de azi, ea este necesara, nu atat pentru a se opune unei democratii europene dominate de spiritul anglo-saxon, cat pentru a exprima un model cultural care a format spiritul european. N-a fost, tin sa precizez, o reuniune dominata de stilul encomiastic. Intelectualii de azi, trecuti prin multe si dezamagiti de multe ori de constructiile politice, se gandesc cu mai mare responsabilitate la "Europa lor", adica la Europa artelor si a stiintei. Si prima lor grija este sa puna si, mai des, sa-si puna intrebari. Am retinut cateva. Cineva observa ca francofonia nu are o dimensiune economica si, neavand, devine vulnerabila. Francofonia, zice un om tanar suspicios fata de aceasta idee, "este prelungirea sistemului colonial francez"; ce promite, ce atractie ofera pentru a fi urmata? Modelul cultural traditional francez (modelul unei tari primitoare, modelul rationalitatii, modelul de existenta bazat pe "savoir vivre" etc.) este dublat in zilele noastre, au remarcat mai multi, de un model tehnologic. Franta este nu numai "tara modei", este performanta si in industria aeronautica si in constructia trenurilor de mare viteza (T.G.V.)... In fine, Franta ramane o mare putere culturala si, chiar daca nu mai are azi mari scriitori, are alte vedete, iar limba franceza (vorbita de aprox. 200 de milioane de indivizi) ramane un vehicul "trans-cultural", cum zice un filosof al stiintei si al religiei prezent la reuniune. Ea incurajeaza "metisajul cultural" - rodnic, creator, model care, stimulat, poate stopa un fenomen grav ce se petrece in lumea globalizanta de azi: "saracia spirituala". Cat de grava, cat de reala? O tema, oricum, de discutat... N-a fost ignorata, desigur, tendinta limbii engleze de a se impune peste tot, cu precadere in domeniul stiintelor exacte, devenind, astfel, dupa latina medievala, o "lingua franca". E bine, e rau? Probleme, interogatii, analize, previziuni... Francofonia vazuta dinspre partea stiintei si a artelor nu arata rau. Modelul ei cultural este incurajator pentru spirit. Incearca sa fie ceea ce unul dintre fondatorii acestei miscari (Léopold Senghar) dorea sa fie: "un umanism integral (...) o simbioza a energiilor dominante a tuturor continentelor si a tuturor raselor"...
P.S.
Poetul Dorin Tudoran, pe care il apreciez si il stimez mult, asa cum apreciez constiinta lui lucida si curajoasa, ieri ca si azi, publica intr-un numar recent din ZIUA o mica fabula neagra in care este vorba, intre altele, de mine, de prozatorul D. Tepeneag si de Academia Romana. Fabula are un titlu putin cam lejer oborean ("Te fac o Academie?") si un continut polemic care m-a surprins. Despre ce e vorba? E vorba de declaratia facuta de D. Tepeneag intr-o gazeta culturala bucuresteana cum ca eu i-am facut propunerea de a candida la Academia Romana. Pornind de la aceasta marturisire, poetul Dorin Tudoran scrie fabula de care am amintit, voind sa sugereze cat de neserioase sunt institutiile romanesti care decid alegerea membrilor lor la un chef cu bere si mititei (institutiile si, bineinteles, oamenii ce le reprezinta). Ca sa linistesc suspiciunile prietenului meu D. Tudoran, fac urmatoarele preciziuni: e adevarat ce declara D. Tepeneag (ma deranjeaza doar faptul ca declara acest fapt intr-o publicatie de familie care nu s-a remarcat decat prin atacuri odioase la adresa Academiei Romane si a valorilor literaturii romane - e vorba de "Observatorul cultural"), si anume ca i-am propus cu doi sau trei ani in urma sa accepte sa candideze la Academia Romana, iar el a refuzat zicand ca nu-i sta bine unui eretic din stanga, "experimentialist" etc. sa se oficializeze. Ce-i incorect, ce-i scandalos in aceasta propunere si, intrucat procedand astfel, am pus in pericol autoritatea si credibilitatea Academiei Romane? Orice membru al Academiei Romane are dreptul de a propune o persoana competenta si, inainte de a propune, trebuie sa consulte pe cel in cauza. In cazul de fata, a fost o discutie strict amicala, fara urmari. Nu stiu daca D. Tepeneag trebuia s-o faca publica, dar aceasta este alta chestiune. Personal, nu-i acord o insemnatate mai mare decat poate s-o aiba. Alegerea in Academia Romana este un proces complicat, incheiat prin votul secret al celor 181 de membri. Cel propus de mine sau de alt membru al Academiei Romane trebuie, intai, sa primeasca acordul sectiei de specialitate, trebuie sa aiba, apoi, avizul Prezidiului Academiei Romane (format din peste 20 de specialisti din toate domeniile) si, la urma, daca avizul este capatat, este supus votului secret al adunarii generale. Nota bene: aici, un candidat concureaza cu candidatii altor sectii si, Doamne fereste!, poate sa cada... Asa ca, de la discutia amicala cu bere si mititei (vreau sa-i spun prietenului D. Tudoran ca detest din toata inima mititeii, simbolul miticismului national), pana la scaunul academic este o distanta enorma. Tin sa-l asigur ca Academia Romana nu si-a periclitat deloc autoritatea prin incercarea mea de a propune, in chipul aratat mai sus, un scriitor care, dupa gustul meu, ar fi meritat sa fie chemat in randul nemuritorilor (il rog pe D. Tudoran sa primeasca aceasta expresie cu ironia de rigoare), un scriitor care are meritele literare si morale necesare. Ramane regretul meu ca D. Tepeneag a refuzat si ca refuzul lui privat a devenit, iata, obiect de polemica publica intre amici. Astept, resemnat, replica dusmanilor...