In ianuarie 1976, la o jumatate de an dupa ce terminasem facultatea, o scriitoare m-a prezentat unei doamne, redactor la Televiziune, rugandu-o sa imi gaseasca ceva de lucru. Asa am inceput sa fac o suita de documentare de cincisprezece minute care se difuzau joi seara pe programul II, in pauza concertului simfonic, sub genericul "Bucurestiul necunoscut". Primul a intrat pe post in februarie '76 si se intitula "Bucurestiul lui Nicolae Filimon". Pentru a introduce in el Biserica Enei, m-am slujit de un citat dintr-un articol de G. Calinescu in care se spunea ca "noile blocuri le fac reverentios loc printre ele vechilor biserici".
In 1976 inca mai apareau pe ecranele cinematografelor si in emisiunile Televiziunii manastiri, icoane, biserici; nimeni nu banuia valul demolarilor salbatice care se va abate deasupra lor. Asa incat operatorul Dumitru Crasmaru a filmat atunci indelung strana din Biserica Enei in care cantase ca protopsalt Nicolae Filimon, naosul, catapeteasma si a luat cateva cadre exterioare. Intrucat Biserica Enei a fost daramata la cateva zile dupa cutremurul din 4 martie 1977, desi nu suferise decat stricaciuni minore, s-ar putea ca documentarul acela sa fi ramas ultima marturie in privinta ei.
"Bucurestiul lui G. Calinescu"
In primavara aceluiasi an am filmat si in cartierul Antim, demolat in deceniul al noualea al secolului trecut. Era pentru un dublu documentar, de 30 de minute, "Bucurestiul lui G. Calinescu". Am pornit de la balzaciana introducere din "Enigma Otiliei": sosirea tanarului Felix in posomorata casa a lui Costache Giurgiuveanu din apropierea manastirii Antim. Apoi am petrecut doua zile la locuinta lui G. Calinescu din Floreasca, luand imagini si de pe malul lacului pe care treceau boierii scapatati din "Scrinul negru", descrisi cu umor cinic de autor. Cum talciocul din Colentina in care personajele scriitorului isi vindeau ultimele lucruri pentru a supravietui nu mai exista de un deceniu, am cautat comode si scrinuri in cele doua Consignatii din Bucuresti care mai detineau mobila "stil". Acolo, o doamna intre doua varste mi-a explicat cum poti recunoaste o mobila Empire, ce trasaturi caracteristice are un Chipendale sau un Biedermeier. Tot ea mi-a povestit despre cautarea pe care o avusesera la sfarsitul anilor '60 icoanele pe lemn si cele pe sticla. Fusese o adevarata moda. Le cumparau medici, arhitecti, dar si turisti si diplomati straini. Acum, in 1976, cele doua magazine mai primeau mobila veche, covoare orientale, scoarte romanesti, ossea si cate un goblen, apusese insa interesul pentru mobila zisa "florentina", falsificata in anii '30...
Lichidarea localurilor
La sfarsitul anilor '70 regimul lichida deja localuri, silind lumea sa adopte un substitut: beraria cu aspect de birt rural in care nu mai existau fete de masa, dar nici halbe si tapi. Fusesera inlocuite cu pahare de o jumatate de litru. Berea nu mai era pregatita dupa vechile canoane si nu mai era tinuta in butoaie de lemn, ci intr-unele de aluminiu, cenusii, care ii schimbau gustul. Asa a aparut specia noilor bautori de bere, care duceau cu indiferenta la gura paharul acela in forma de sticla de lampa. Ii vedeam in dupa-amiezele de vara pe terase: apatici, adiposi, absenti, unii cu camasa descheiata pana la buric. Discutau plictisiti sau priveau in gol - cei care erau singuri la masa.
Putina lume mai cauta gustul sau calitatea bauturii. La petrecerile date la sfarsit de saptamana in case particulare, se amesteca vinul rosu (Cabernet bulgaresc despre care se spunea ca este facut din sfecla) cu Pepsi, iar vodca sau romul cubanez cu o chimie abjecta, pretinsa racoritoare, numita Cico.
Amorteala rurala
In deceniile anterioare, o masa cu musafiri, ca si una luata seara in oras, incepeau cel mai devreme la orele 20. Acum, date fiind distantele tot mai mari dintre cartierele Bucurestiului, desfiintarea autobuzelor de noapte care legau centrul de periferie, imputinarea taxiurilor, penuria de benzina, reuniunile incepeau pe lumina, la 5-6 dupa-amiaza. La 10 seara orasul cadea intr-o amorteala rurala. Un ceas mai tarziu se retrageau tramvaiele, autobuzele, troleibuzele si se auzeau gunoierii rostogolind tomberoanele. Era cea din urma rumoare. Pana a doua zi la cinci dimineata, cand vehiculele reveneau pe strazi din depouri si garaje, nu se mai auzea nici un zgomot, in afara de acela al stropilor de apa, daca se intampla sa ploua.
Craciunul, doar in familie
Clima anilor '70 a fost moderata, chiar blanda in comparatie cu deceniul anterior si cu acela care avea sa urmeze. Iernile erau fara multa zapada, cu ploi taraite in decembrie si la limita dintre ani. Craciunul nu se mai sarbatorea (de mult) decat in familie, bisericile erau goale, niste pseudo-colindatori cantau prin tramvaie "Foaie verde portocala/Noi suntem copii de scoala", iar alte "colinde" pomeneau de "Mircea, Stefan si Mihai/Gloriosi intorsi din Rai". Cate o capra incinsa cu panglici tricolore izbea caldaramul... Stapanirea nu mai dadea bani pentru pomul de iarna ornat cu becuri electrice si globuri colorate, inaltat intre Ateneu si restaurantul Cina, nici pentru Oraselul Copiilor.
Dupa noaptea de Revelion, Bucurestiul incremenea doua zile. Circulau foarte putine masini, magazinele si localurile erau ferecate. Insa pe 1 ianuarie dupa-masa, dincolo de Piata Victoriei, pe Soseaua Kiseleff si pe Bulevardul Aviatorilor se plimbau niste perechi de oameni imbracati bine si totodata anodin, rosii in obraz sau puhavi. Erau activisti de rang inalt, dar si marimi politice expirate ori cazute in dizgratie. Locuiau in "perimetru" si pastrau cu sfintenie obiceiul stalinist de-a iesi la brat cu nevestele in zilele de sarbatori "legale" - 1 Mai, 23 August; mai demult si 7 Noiembrie - cand tot poporul, socoteau ei, e vesel, se bucura si petrece. Tovarasele erau trecute, statute, tepene, cu parul pieptanat coc si un batic legat la gat in chip de fular. Barbatii lor purtau caciuli de nutrie sau miel brumariu. Paseau grav, cu pieptul arcuit inainte, salutandu-se intre ei, oprindu-se uneori pentru a-si strange mainile si a schimba amabilitati prudente.