Biserica, intre deconspirare si marturisire

CNSAS-ului. A fost o decizie normala, aflata in continuitatea determinarii Presedintelui de a sustine inca de la inceputul anului 2005 transferul arhivei fostei Securitati la CNSAS. Caracterul inevitabil al hotararii tine in acelasi timp de vointa fireasca de a ne demarca de trecutul comunist si de umbrele sale asupra prezentului. In cazul dosarelor reprezentantilor cultelor din perioada comunista, exista un aspect pe care tin sa-l subliniez: darul suprem pe care Biserica Ortodoxa si celelalte culte l-au primit dupa '89, libertatea, are ca revers responsabilitatea. In fond, ceea ce se petrece acum este o proba de responsabilitate comuna. Toti participantii la dezbaterea care are loc in societatea romaneasca sunt chemati sa nu eludeze gravitatea acestei probleme a trecutului nostru recent. Adaug totodata ca deconspirarea informatorilor, de multe ori urmariti si santajati, reprezinta numai o parte din imaginea aparatului represiv al Securitatii, a carui putere revenea ofiterilor si demnitarilor regimului. Nu este vorba nici de a acoperi ceva, dar nici de a judeca fara discernamant si fara nuanta. In fond, a apela la acest ultim tip de judecata este inca un mijloc de a rata efectul moral al deconspirarii. Deconspirarea este o proba a capacitatii noastre de a ne dori si de a indura adevarul, cu precizarea ca exista uneori riscul de a lua drept adevar definitiv o partialitate obtinuta prin constrangere.
- Asadar, acuzele ca ar fi o manipulare politica sunt gratuite...
- Este suficient, cred, sa ne amintim ca legea de functionare a CNSAS exista din 1999 si ca, din pacate, nu a fost respectata pana acum, activitatea membrilor CNSAS-ului anterior fiind constant obstructionata atat din interiorul sau cat si din afara. Oricum, ar fi o grava eroare sa se considere ca ultima hotarare de desecretizare si transferare a dosarelor la CNSAS are in mod special intentia de a indrepta privirea spre categoria reprezentantilor cultelor. Este o masura care va permite intai de toate cunoasterea trecutului in care membrii Bisericilor si ai celorlalte cultele au fost de cele mai multe ori victime.
- Pe de alta parte, am discutat cu multi teologi tineri, oameni de mare valoare pentru crestinismul ortodox, care se intreaba: de ce oare acest demers nu se intampla chiar la initiativa ierarhilor BOR?
- Ar fi fost, intr-adevar, de dorit. Avem totusi din partea Sfantului Sinod un comunicat sobru de care se cuvine sa tinem seama in dezbaterea publica. Dar se stie ca a prevalat in atitudinea de pana acum a vocilor autorizate ale Bisericii Ortodoxe reticenta fata de aceasta problema, principalul argument invocat fiind riscul ca deconspirarea, cu tot ce ar antrena ea ca pasiune si confuzie, sa tulbure sau, mai mult, sa-i
sminteasca
pe credinciosi. Este un argument care are o anumita acoperire pastorala si, din punctul meu de vedere, cred ca raspunderea pe care ierarhii o au fata de comunitatile pe care le pastoresc comporta dimensiuni ce nu pot fi usor intuite din exterior. Nu spun aceasta pentru a invoca - a cata oara? - reguli "obscure" care functioneaza in lumea Bisericii. Vreau sa spun doar atat: daca dorim o dezbatere onesta, trebuie sa luam in calcul si perspectiva interna lumii despre care vorbim. Ni se poate replica: dar putem tolera minciuna in viata spirituala? Or, aici raspunsul nu este niciodata previzibil. Minciuna este o defectiune in plan spiritual, dar gravitatea ei se masoara de regula in raport cu efectele. Ea nu este tolerata - caci ar insemna o acceptare, o justificare -, ci doar altfel judecata. Exista situatii cand sinceritatea poate provoca prabusiri spirituale, facandu-se vinovata ca atinge credinta si posibilitatea insasi a mantuirii. Dar nu pentru ca, in Biserica, luciditatea ar dauna credintei, ci pentru ca Biserica lucreaza cu fragilitatea, angoasele, disperarile si limitele omului. A provoca aceste limite este o raspundere uriasa in fata careia se afla acum Biserica in intregul ei. A minti, uneori doar prin omisiune, si a recunoaste tirziu poate fi inteles si iertat; a persevera in minciuna poate fi semnul unei adeziuni condamnabile.
- Ceea ce spuneti ar putea parea o justificare a atitudinii de pana acum a unor reprezentanti ai Bisericii Ortodoxe...
- Este doar o explicitare, o aducere in discutie a resorturilor unei psihologii si a elementelor unei traditii spirituale. Dar as vrea sa formulez si reversul: argumentul ca deconspirarea si dezbaterea publica pe aceste teme ar afecta credinciosii si ar zdruncina credibilitatea Bisericii presupune totusi o lipsa de incredere in capacitatea credinciosilor de a asimila ceea ce ar putea afla in urma deconspirarii si in acelasi timp de a-si manifesta cu adevarat puterea credintei si adeziunea completa, lucida si necomplezenta fata de Biserica, cu toate ale ei. In fond, nu faci parte din Biserica pentru ca te-ai indragostit de o imagine si pentru ca ai convingerea ca sfintenia e majoritara. Credinta este un act de adeziune la misiunea Bisericii si mai ales la puterea sa spirituala. In completare, as aminti, potrivit unei traditii comune a crestinismului, ca Biserica este o fiinta paradoxala: ea a fost intemeiata intr-un fel care nu era previzibil, daca nu ar fi fost profetit, si care a ramas o enigma pentru multi, pana in zilele noastre. Biserica a fost intemeiata pe un sacrificiu; sacrificiu care a fost precedat de o batjocorire a Fiului lui Dumnezeu de catre cei care credeau ca profereaza blasfemii fata de unicitatea lui Dumnezeu. De ce a ales Dumnezeu varianta aceasta? Este un mister si va ramane pana la capat un mister. Ceea ce putem asimila noi, in urma a sute de ani de exegeza, este ca, in Biserica, Dumnezeu se face prezent, se lasa intalnit printr-un act kenotic... Adica Dumnezeu poate fi chiar gustat prin smerenia pe care a avut-o, coborandu-se printre oameni atat de nevrednici. Asa cum oamenii insisi sunt invitati sa se intalneasca cu el practicand aceasta kenoza, aceasta smerenie. As adauga, mai ales pentru cei care sunt adeptii moralei fara fisura, o morala care, din punct de vedere religios, functioneaza ca suprem idol intr-o societate fara transcendenta - ca in Biserica Dumnezeu are suprema smerenie de a veni (vorbesc acum din perspectiva credinciosilor) in mainile unor oameni care nu sunt vrednici sa-l primeasca... Ceea ce nu inseamna ca este o tolerare a pacatului, ci o indurare a umanului. A-i vrea complet puri pe sacerdoti este o iluzie de care marile voci ale crestinismului, de-a lungul istoriei sale, s-au ferit. A-i vrea purificati este o exigenta de cu totul alt tip, in primul rand interioara. Daca dorim sa intelegem cu adevarat ce inseamna viata unei Biserici si ce se poate petrece in Biserica in urma unui eveniment ca aceasta deconspirare, trebuie sa pornim de aici. Dar am inceput dialogul nostru cu teologie...
- Aici am putea adauga ca Biserica Ortodoxa nu are niciun motiv sa aiba complexe, odata ce au existat atatia martiri in inchisorile comuniste!
- Este pur si simplu latura cealalta a istoriei recente a Bisericii Ortodoxe, a intalnirii cu regimul opresiv sau, mai bine spus, cu o fata a raului secolului XX. Comunistii au vazut in Biserica o lume ce trebuia instrumentalizata daca nu putea fi neutralizata sau anihilata. Iar regimul a avut in acest sens o perspicacitate diabolica, o
performanta
in rau nemaiintalnita. Merita amintit ca multe regimuri au avut tentatia de a subordona Biserica, de a folosi enormul sau prestigiu, forta ei de iradiere, pentru a convinge, a obtine informatii sau a tine sub capac un potential de revolta sau de rezistenta. Am putea evoca doar ceea ce s-a intamplat in timpul lui Napoleon in Franta. In orice caz, tin sa remarc, cu titlu personal, ca cele doua argumente-justificari care ne vin din partea unor reprezentanti ai Bisericii - si anume ca acceptarea unei colaborari cu Securitatea a fost intr-un fel o constrangere la a consemna fidelitatea fata de statul roman, sau ca acceptand o colaborare cu Securitatea s-a obtinut un beneficiu pentru Biserica - sunt fragile. Intai de toate, pentru ca statul din vremea aceea era, totusi, un stat comunist in care puterea apartinea unui partid ostil religiei. Statul nu era totuna cu poporul. Daca Biserica Ortodoxa are o relatie cu totul speciala cu poporul, care vine din mostenirea ei bizantina, relatia cu statul comunist a facut parte din ceea ce in interiorul Bisericii se numeste iconomie. Adica au existat oameni care se aflau la conducerea Bisericii si care, intr-o situatie imposibil de judecat in zilele noastre, intr-o situatie pe care noi nu avem competenta morala de a o judeca, au decis sa adopte anumite masuri de supravietuire. Unii s-au opus vehement, au fost inlaturati de la conducerea Bisericii. Ma gandesc la cazul episcopului Nicolae Popovici sau la situatia mitropolitului Irineu Mihalcescu. Altii au acceptat situatia care le punea la incercare in cel mai inalt grad discernamantul. N-as putea spune, pentru ca nu sunt in masura, nu sunt cercetator al arhivelor, dar va trebui sa aflam la un moment dat opinia istoricilor despre acest lucru: daca supravietuirea si chiar tolerarea unor expresii ale credintei, ca de pilda editarea unor carti, s-a datorat unei iconomii mai intense din parte conducatorilor Bisericii; daca s-a datorat convingerii autoritatilor din acea vreme ca Biserica nu va deranja ordinea comunista, desi, prin definitie, ea constituia alteritatea insasi. Este totodata in raspunderea Bisericii sa ne spuna, dar nu ca la judecata, ci ca marturisire istorica, ca o contributie la cunoasterea adevarului istoric, daca si cat din tipul acesta de colaborare - care nu e doar colaborarea cu Securitatea, ci o colaborare cu regimul - a contribuit la supravietuirea Bisericii.
- Acest tip de colaborare, daca a fost intr-adevar asumat - si sunt convins ca unii clerici si l-au asumat constient - daca a existat aceasta varianta de supravietuire, nu este cumva absolut necesar ca in clipa aceasta sa se spuna: "Da, asta s-a intamplat cu adevarat!"? Cu alte cuvinte, acesti oameni care au un destin deloc de invidiat nu ar fi firesc sa-si asume destinul pana la capat, marturisind adevarul? Va fi singura forma de absolvire si purificare...
- Da. Numai ca in istoria crestinismului de pana la Reforma miscarile "puriste" nu au avut castig de cauza. Atitudinea inflexibila si mai ales excluderea definitiva au ramas mai degraba sectare in sensul de marginale si s-au stins odata cu sustinatorii lor. Innoirile de succes s-au petrecut in spiritul unitatii, si nu al discordiei. E un lucru de care orice comentator avertizat al vietii religioase nu are cum sa nu tina cont. Pe de alta parte, avem aici de-a face cu o problema de raportare la propria alegere, la propriul rol intr-o istorie ale carei decizii majore nu le-ai luat, ci ti-au fost impuse. Deocamdata, in plan public se inregistreaza doar defensiva. Totusi, Biserica in calitatea ei de trup al credinciosilor care se impartasesc, a ramas indiferent de tipul de relatie pe care l-a avut cu regimul comunist, un loc de rezistenta, in pofida a toate. Este uluitor sa constati cum intr-o situatie de control sever si de opresiune au fost posibile intalniri spirituale, convertiri declarate sau manifestari populare ale credintei. Acestea au coexistat, din cate cunoastem prin cercetarea istorica de pana acum a documentelor de arhiva, cu forme de adeziune, falsa sau zeloasa, la regimul comunist.
- Pactul care s-a facut putea fi totodata nu numai acel pact cu cel rau pentru a trece puntea, ci si pentru a-l trece puntea, (si pe acesta)... Adica exista inca "reflexe rosii" in manifestarile celor care se apara destul de neconvingator astazi. Se poarta cu adevarat precum niste oameni liberi ierarhii Bisericii Ortodoxe Romane? Cine este mai liber: cel care recunoaste deschis (avem, din pacate, foarte putine exemple) sau cel care se eschiveaza aducand "argumente" (ca sa nu le spunem minciuni) in trepte? Pana sunt prinsi la inghesuiala si sunt obligati sa recunoasca - din pacate, exista astfel de cazuri. Pe de alta parte, cunoastem numerosi oameni ai Bisericii care considera ca acest moment al marturisirii este o reala sansa pentru insanatosirea BOR...
- In primul rand, poate ca cei apropiati de Biserica percep momentul ca dureros si extrem de dificil. De regula, perioada de dinainte de marturisire, la nivel individual, este extrem de incordata. Inclinatia naturala a omului nu este de a marturisi, ci de a se justifica. Ceea ce se intampla astazi la nivelul societatii este doar un reflex al psihologiei individuale. Numai ca deconspirarea nu inseamna un proces al Bisericii Ortodoxe Romane sau al celorlalte culte, ci priveste angajamente individuale, decizii personale care pot ascunde drame si pot da masura opresiunii care s-a exercitat asupra Bisericii. Dupa cum, in principiu, pot avea si motivatii mult prea omenesti. In acest punct, as adauga ca efectul moral al deconspirarii consta in receptarea acesteia de catre comunitatea credinciosilor. Nu este o problema de imagine individuala sau colectiva, ci o proba de discernamant si de curaj spiritual. Dar nu sunt eu chemat sa reamintesc celor care fac parte din Biserica faptul ca libertatea nu survine decat dupa marturisire... M-as bucura daca am putea sa aducem totusi in discutie doua tipuri de reactii care au existat in crestinism, referitoare la caderile conducatorilor Bisericii. A existat, in primele secole ale crestinismului, un tip de penitenta care prevedea o forma de ispasire publica in functie de fapta facuta, indiferent de intentie si de argumentele care o puteau justifica pana la un punct.

---

Despre autor: