Politistii spun: Hotului nu trebuie sa-i dai ocazia.

E o zicala de breasla cu un inteles ce poate fi generalizat. Omului nu trebuie sa-i dai prilejul de a fi infam, fara sa plateasca pentru asta, fiindca va fi infam. Securitatea isi racola informatorii garantand discretie. Institutia insasi, ca institutie, era un girant acreditat al secretului. Desi e un fapt care nelinisteste si ne obliga sa fim mai rezervati, cand clamam binele din orice om, va trebui sa-l acceptam, ca in comert, ""la pachet"" cu raul. Da-i omului ocazia sa faca un bine si il va face, da-i aceluiasi om ocazia sa faca un rau si nu va ezita la infinit, fie si numai din curiozitate. Securistii au speculat in mediile intelectuale frustrarea, sentimentul neluarii in seama, dorinta de a avansa mai repede, nu conteaza cu ce mijloace, pe scara sociala. Formularea suna ca dracua€™, dar foarte multi informatori au esuat si ca informatori. Cei mai multi au descoperit curand ca nu mai puteau da inapoi si ca facusera o afacere proasta.
Purtatorii de cuvant ai bisericii vorbesc de cainta, ca solutie ortodoxa la spalarea de pacatul delatiunii. Hai sa fim seriosi, cainta vom afla doar la preotimea mica, nu la prea-marimile lor, care au avansat vertiginos in rang, sarind examenele si etapele, speculand intr-un chip cat se poate de lumesc ocaziile. Desecretizarea puzderiei de dosare de slujitori civili ai Securitatii asta arata, ca Securitatea a fost ocazia, pe care foarte multi au speculat-o. Eu, cu toate ca am avut, de cand am facut ochi, Securitatea pe cap, n-aveam de unde sa stiu toate astea. Le descopar cu fiecare caz facut public. Subiectii zilei sunt sinceri cand spun: n-am facut rau nimanui. Precizarea reclama insa o explicatie. Domniile lor stiau ca angajamentul ii va obliga la vanzare de frate, dar semnau nadajduind ca vor controla cumva situatia, ca vor impune ei regula jocului. Toti cei care sustin ca n-au prejudiciat pe nimeni par a ignora esentialul, ca au fost caramida de la baza unui sistem. Or, se stie ca pe arhitect nu-l intereseaza ce gandeste caramida, rostul ei e sa stea acolo unde a fost pusa. Fiecare in parte, informatorii Securitatii pot justifica credibil circumstantele in care au facut pasul si pot obtine intelegere pentru orice, dar, in totalitate, au lucrat pentru sistemul opresiv.
Cititorul se poate intreba ce legitimitate am eu, un gazetar care a fost membru de partid si caramida in cazemata propagandei, sa discut conditia informatorului de la secret a caramizilor din vecinatate, cand, prin statutul sau profesional, orice condeier din presa era un angajat ideologic. In ce ma priveste, indreptatirea mi-o da dintotdeauna cititorul. Daca sunt gresit, sunt impreuna cu cititorul meu. El ma convinge ca, desi am niste cucuie, in mare sunt refolosibil. Ca si dumnealui, de altfel. Alt motiv e faptul ca n-am fost informator. Mai bine zis, ca n-am fost niciodata destul de bun - din punctul lor de vedere, al Securitatii si al PCR-ului - nici pentru rolul de turnator, nici pentru acela de politruc. Trecand vremea, tot ce parea infirmitate sociala la un moment dat se arata a fi fost sansa. In fine, argumentul moral: cand nu s-a mai putut si nu s-a putut, n-am mai fost jurnalist si m-am resemnat cu un loc de angajat al Gramaticii limbii romane in redactia revistei Rebus,
unde, un deceniu intreg, am vegetat, gandind ca asta a fost viata mea si ca bolsevismul va dura o vesnicie. Dar uite ca n-a durat si ni s-a mai dat si noua, celor care am tras in jos, nu in sus, o scadenta in democratie.