Itinerar mediteranean/Cipru"Capela Sixtina" din vechiul centru al Levkosiei

Din straduta ingusta, medievala, nu se vede decat o fatada de casa veche, cu o poarta masiva din fier, care sa te duca spre maruntele incaperi de epoca. Daca insa faci cativa pasi dupa fatada pazita de poarta de fier, ti se dezvaluie privirii o minune de bisericuta, rasarita parca din palma Maicii Domnulu. O bisericuta cu istorie aparte si destin generos, harazit de Dumnezeu. Cercetand o imaginara pisanie, ne aflam in anul de gratie 1806, vremuri de restriste pentru cipriotii ortodocsi, tara intreaga suferind sub iataganul turcesc, care nu ingaduia sa se inalte, pe pamantul crestinat de apostolii Pavel si Barnabas, decat geamii.
Dar oamenii trebuiau sa se inchine unei icoane, sa faca semnul Crucii in fata unui Altar. Asa a aparut nevoie ca in chiar centrul orasului Levkosia - numele vechi al Capitalei de mai tarziu a Ciprului: Nicosia; rostit si astazi, firesc, de catre ciprioti - in aceasta asezare cu iz de targ medieval, localnicii au hotarat zidirea unei biserici; nu prea mica pentru acea vreme, dar nici prea mare, caci nu ingaduiau posibilitatile. Biserica a fost ridicata cu mari sacrificii, pe ascuns, sub ochiul basabuzuc. Pe ascuns a fost adusa - si asezata - caramida cu caramida. In taina a fost sfintita si inchinata ca metoc Manastirii Mahairas. Si tot in taina s-au tinut aici slujbe regulate, pentru credinciosii strecurati te miri cum. Treptat, biserica a sporit in semnificatii, capatand va-loare de simbol al rezistentei spirituale si luptei pentru eliberare.
Se implinesc, astazi, 200 de ani de la zidire - si o alta intamplare s-a pastrat ca o taina in existenta ei: in tot acest timp, bisericuta a ramas nepictata. Peretii reci, caramida sura, lumina palpaitul lumanarii - ca in vechile catacombe de inceput. De putin timp, insa, peretii au prins a se incalzi, caramida a deprins o culoare placuta ochiului: a inceput opera de pictare a bisericii. In sfarsit, ultima "taina" a acestei dumnezeiesti ispravi: cinstea de a picta biserica din vechiul centru al Levkosiei (Nicosia) o are compatriotul nostru, "zugravul" roman Leonardo Cican.
Cine este acest Leonardo? Sa intoarcem din nou, putin, timpul inapoi. Orsovean cu casa furata de apele Dunarii la Portile de Fier, Leonardo Cican si-a petrecut prima tinerete si anii de invatatura la Timisoara. Penelul si stiinta pregatirii frescei i le-a incredintat propria sa mama, pictorita de biserici Teodora Cican, cunoscuta in toata Mitropolia Banatului si mult apreciata de Inalt Prea Sfintitul Corneanu. Si, totusi, i-au trebuit patru ani de incercari pentru a ajunge student la Institutul "Nicolae Grigorescu" din Bucuresti, Sectia Pictura Monumentala, unde a ucenicit sub maiestria paletei lui Vasile Celmare si Petre Achitenie. Dupa absolvire, a fost angajat ca pictor restaurator la chiar facultatea urmata, impreuna cu sotia sa, si ca artist plastic, consacrata tapiseriei. Repede, Leonardo a devenit unul dintre cei mai buni restauratori de icoane bizantine. In aceasta stare l-a cunoscut - cu prilejul unei vizite in Romania - mai-marele Laboratorului de restaurate al Arhiepiscopiei Ciprului, iar consecinta este ca grabnic a fost invitat sa lucreze la Nicosia, la restaurarea icoanelor bizantine aflate in stapanirea acestei Arhiepiscopii.
La pictarea bisericutei-metoc a ajuns pe caile timpului... liber. Ziua la Arhieposcopie - seara si noptile, doi ani de zile si de nopti, pe schelele acestei veritabile "Capele Sixtine", a carei bolta o urmeaza parca, sfios si demn, ca o sora mai mica, pe aceea din Cetatea Vaticanului. Ceea ce face Leonardo Cican in lacasul de inchinaciune din vechiul centru al capitalei Ciprului este o noua minune. Din penelul sau si din credinta sa in taina Dumnezeirii a izvorat o lume a Cerului, care palpita pe pereti, coloane, nise, bolte, altar, inmiresmand vazduhul sfant cu mirozna dulce, placuta Domnului. Mai are de trudit la arcada de la intrare si la cafasul ca un cuib de dor.
Peste putina vreme, lucrarea va fi ispravita, iar Leonardo va reveni, statornic, in mijlocul familei: alaturi de sotia sa Vaslentina, fara sprijinul si sacrificiul careia (imi spune) n-ar fi izbutit nimic; alaturi de fiul sau Alexandru, despre care uitase ca este la militarie, ca orice cipriot; alaturi de fiica sa Teodora, ajunsa intre timp pe treptele Gimnaziului. Va reveni in mijlocul lor pentru un popas mai adanc, daca nu cumva o alta bise-ricuta il va chema sa-i desavarseasca minunea si menirea.
P.S. Am uitat sa precizez ca Biserica din vechiul centru al Nicosiei poarta si astazi numele de inceput: Sfantul Elefterie (stiut fiind ca in limba greaca "lefterie" inseamna "libertate").

---

Despre autor: