Pe 17 septembrie s-au implinit 125 de ani de la nasterea celui mai important poet simbolist roman si unul dintre cei mai valabili ai modernitatii noastre literare, George Bacovia. Ignorat de Lovinescu si de o parte a criticii, liricul nascut in Bacau
Pe 17 septembrie s-au implinit 125 de ani de la nasterea celui mai important poet simbolist roman si unul dintre cei mai valabili ai modernitatii noastre literare, George Bacovia. Ignorat de Lovinescu si de o parte a criticii, liricul nascut in Bacau isi va lua "revansa" mai tarziu, cand va fi receptat - chiar si de optzecisti! - drept o "mare" descoperire, adica un precursor in ceea ce va fi la noi onirism sau postmodernism. Indiferent ce afinitati isi gasesc unii sau altii in aceasta revelatie intarziata a valorii bacoviene, e cert ca un top ten liric national nu se poate contura fara parintele "Plumbului" (ca tot avem mania ierahiilor, gen "mari romani"). Bacovia nu stiu daca va fi considerat vreodata un roman esential - desi are toate datele necesare unui "caz", ca om si ca opera. Pasionat de muzica si desen de mic copil - lucru certificat in versurile sale - poetul a incercat, fara succes, sa finalizeze o scoala militara; a vrut sa urmeze la Bucuresti Facultatea de Drept, de la care la un moment dat se va retrage; va reusi sa o termine pe cea similara de la Iasi, dar nu va profesa niciodata; este, pe rand, suplinitor, copist, contabil, functionar etc; mai tot timpul bolnav, este client permanent al sanatoriiilor; animator cultural, scoate reviste si isi schimba continuu domiciliul pe ruta Bacau - Iasi - Bucuresti (unde va si muri in 1957); cativa ani va fi somer; imparte cu Arghezi, in 1934, Premiul National pentru Poezie; bibliotecar si consilier la Ministerul Artelor la finele celui de al doilea razboi mondial, este recuperat de comunisti si folosit in ultimii ani ca un obiect de cult ce infierase burghezia (!) - desi bietul artist mai mult bolnav si dedicat bahicului... literar, numai poet progresist - proletcultist nu se visase. Cam acesta ar fi, in rezumat, destinul destul de confuz al unui personaj pe care cineva "realizat" din mileniul al treilea l-ar numi clar un fel de "ratat" consecvent, aflat in zodia ghinionului. Adica, intr-un fel, ilustrare fatalismul nu doar in versuri, ci si prin propria soarta schimbatoare, damnata, ca a intregului nostru mental, schizoidat de manoli si miorite. Intr-adevar, din cate stim, Bacovia era un ins dificil, un caracter instabil, probabil si din faptul ca era bolnavicios, maladivul devenind o tema recurenta in creatia sa uneori ipohondrica, a unui "inutil"/ lenes de "lux", amestec de Oblomov si de caragialesc Mitica. Moldoveanul "emigrat" in Capitala, depresiv insa si cu tare, pe care le va transmite si fiului sau Gabriel (pe care l-am cunoscut cu prilejul unei tabere literare organizate la Valea Budului - era o copie fidela a tatalui!) va fi un inadaptat etern si contradictoriu, chiar si in relatia cu sotia - poeta, Agatha Grigorescu. Totusi, talentul ii va salva din mediocru viata. Inca o data opera depaseste limitele umanului, vocatia invinge problemele si complexele individului - practic eul spiritual bacovian desavarsit il infrange pe cel biografic nefericit. Cu un model pe masura (Macedonski), cu 5 volume, practic, publicate antum, Bacovia se va revansa in postumitate. "Plumbul" sau din 1916 este o piatra de temelie a liricii moderne - pornind de la simbolism, artistul va depasi genul incat "temele si motivele asimilate devin obsesii in functie de structura psihica a poetului, ceea ce exemplifica unul dintre cele mai extraordinare cazuri de functionare a fixatiilor cu efecte lirice absolute" (Marian Popa). Obsesia devine deci ax principal al creatiei sale, incat tot arsenalul de frustrari si "fise medicale" ajunge ca la Hortensia Papadat - Bengescu ori Bleher in proza, fundal pentru o poema unica a literaturii romane, cea a obiectelor determinand fixatii. Spleen-ul sau, unul al absurdului, ii anticipeaza pe Ionesco sau Beckett in teatru, imaginile sale au ceva de Picasso sau Dali. In cazul sau, turnul de fildes, nu e doar un fel de a spune, ci o realitate zilnica a unui melanj tragic de singuratate, haos, maladii, viziuni ale mortii. Bacovia este poetul agoniei in literatura autohtona - opus cumva cosmogoniei eminesciene. Desi cineva spunea, frumos, ca poetul din Bacau este o drojdie sublima a celui din Ipotesti. Fara indoiala, daca Ardealul lui Blaga are filosoficul, Muntenia lui Arghezi si Caragiale - ironicul, Moldova aduna partea LIRICA. Ca si Nietzsche, Bacovia e constient ca daca se uita in vid si vidul se va uita in el - si nu mai stim care gol ("istoric") il reflecta mai bine pe care. Solitudinea lui e una asumata ("Mai bine singuratic si uitat... In tara asta plina de umor"), nihilismul lui nu e jucat ("oricine, orice au trait/ nimic nu ramane"), apropierea de "Lucian Blaga/ mut ca o lebada in tara sa" se face trecand prin cinicul Cioran: "Bacovia/ Tara/ Cand tace/ Orice cuget". Al. Piru gasea in aceste incoerente ambigue samburi ai unei poezii viitoare - elipsa, laconicul avand pana la urma si rolul discontinuu al contrapunctului marilor autori, cat si un "farmec" existentialist cu tonuri de Kierkegaard, Heidegger, Sartre, Camus. Greata, angoasa, frica sunt practic elemente centrale ale Universului sau discrepant. Aparentele sale stereotipii, repetitii, intr-un fel de delirium literar, cu un efect monoton/monocord, in care nu exista nici un ras ci doar un ranjet had, pot fi privite si din perspectiva lingvistica a limbajelor speciale ale celor cu dizabilitati, abulicii, afazicii. Mimesisul retardarii din opera bacoviana nu prefigureaza nici descompunerea societatii burgheze nici pe a celei comuniste, ci a SOCIETATII in genere, a subconstientului colectiv. Bacovia nu e un revoltat, un poeta vates, ci este cel mult aluziv in unele versuri, ce nu pot fi receptate la primul nivel ca "proletare" (nu Gherea ar fi criticul care sa-l inteleaga pe Bacovia, ci chiar G. Calinescu, desi nici macar el nu-i da un rol hotarator in "Istoria din 1941"; cat despre Lovinescu, chiar si marii critici mai au "mici" scapari!), ci mai mult, ca idei de sorginte germanica ("Dumnezeu e mort", nici Omul nu se simte prea bine - e o umbra, fara vreun temei, este dezradacinat, traieste alienarea si descompunerea). Astazi nu-l putem privi pe acest liric al PSIHOZELOR, al MAHMURULUI si INSOMNIEI (efecte contemporane!) decat printr-o grila Nietzsche-Jung-Heidegger! Cei care vor sa-l recepteze mai departe doar ca pe un simplu simbolist, cu efuziuni minor minulesciene-Tradem, vor gresi. Pana si fracturistii, cu toate fobiile lor literare, isi trag sevele dintr-un Bacovia care, insa, era pudic - erotismul lui e abia sugerat, e platonic. Si ce-i mai inspira unui suferind dionisiacul putem vedea - ca o paralela - intr-o subtila carte despre "Viata sexuala a lui Immanuel Kant" (probabil tinerii generatiei 2000 sunt ceva mai sanatosi la trup, scriind mereu despre sex - Generatia Bacovia, cu toate prefigurarile sindromurilor si obsesiilor actuale, avea insa mai mult talent chiar cand evita acest subiect). Poezie a absentei si a ratacirii, creatia bacoviana - desi studiaza din alt unghi lumea mahalalei ca si G.M. Zamfirescu ori Eugen Barbu in proza - nu are invectiva avangardei lui Geo Bogza & Co pentru ca personajul in sine nu poate fi indecent, decadent, ci doar un inchistat, intarziat, introvertit, claustrat. Nu sex ci sens incearca sa dea drumului sau robotic, dantesc, parca mereu fara un scop precis, bolnavul (ne)inchipuit de tot si de toate, fantomaticul si melanholica "VICTIMA" de serviciu. Din nou o paralela Bacovia-Cioran ar fi utila, desi poetului senzitiv ii lipseste causticul eseistului. E drept, o mansarda pariziana e ceva mai spectaculoasa pentru un show sarcastic decat o casuta trista din Targul Bucuresci - spatiul care-l goleste complet pe insul si asa vidat. Ilogic, cosmaresc, sub clopotul sau de sticla, Iov predicand in pustiu, Bacovia este si un Iona percepand derizoriul asteptarii inghitirii de catre o balena a Existentei, care nu va fi niciodata Moby Dick/Idealul. Intr-un anume fel, poetul este aidoma personajelor lui Pirandello, mereu in cautarea unui Autor/Sacrul, dar care nu afla in calatoria lor - ratata - decat un HIATUS: "Eu trebuie... sa uit ceea ce nu stie nimeni/ Ascuns in pivnita adanca/ Fara a spune un cuvant".
Despre autor:
