Expresia este folosita de Naom Chomsky spre a descrie rolul asumat in societatea moderna de anumiti intelectuali: acela ca, lipsiti de orice legitimitate, sa acorde legitimitate altora.
Nevoia legitimitatii a fost resimtita dintotdeauna. Legitimitatea este consubstantiala cu certitudinea. Disconfortul indoielii a marcat viata omului mereu cautator de stabilitate si securitate, de acel echilibru fericit caruia cele mai multe popoare i-au dat, in diverse limbi, numele de "pace". O pace care insemna mai mult decat absenta razboiului, implicand noroc, bunastare, izbanda in lupta, o soarta buna, impacare cu sine, cordialitate. Pacea era perceputa ca dar ceresc. Obtinerea sa trebuia meritata prin intemeierea stapanirii dumnezeiesti pe pamant sub forma unui guvern al ordinii morale.
Actul politic este masurabil prin rezultate si inevitabil dezamagitor pentru cei avand asteptari diferite fata de realizari. Spre a-si calma frustrarea, nemultumitii trebuiau sa afle ca decizia politica fusese corecta cel putin din punctul de vedere al unei norme superioare indiscutabile; deci legitima. Atestarea unei atari conformitati se impunea pentru a-i mobiliza la actiune pe cei care se indoiau de justetea unei masuri ori pentru a-i face sa nu o conteste. Cine ii putea legitima pe conducatorii politici in conditiile in care autolegitimarea cadea sub dubiul conflictului de interese?
Guvernul ordinii superioare, apt a garanta pacea, trebuia sustinut pe doi stalpi: unul regesc - de factura seculara (al judecatii, adica al aplicarii normei); altul preotesc - de inspiratie divina (al dreptatii, adica al normei). Numai asa guvernarea era stabila, sigura, legitimata. Esenta paradigmei - stalpii si arcada - apare in arhitectura sacra de-a lungul secolelor. Oferind legitimitatea indispensabila linistitei functionari a puterii seculare, preotimea a pretins monopolul relatiei cu divinitatea; o relatie presupus reala, dar niciodata dovedita si nici verificata. Puterea sacerdotala a convins fara sa demonstreze. Pentru confortul sau launtric poporul s-a lasat convins. Avea nevoie sa se lase.
In societatile traditionale, facand sa se creada ca este intermediarul exclusiv intre oameni si divinitati, preotimea certifica, dupa caz, conformitatea intre actele puterii temporale si vointa divina. Legitimand, astfel, puterea temporala ea a capatat o mare influenta.
Modernitatea a adus cu sine secularizarea. In societatea moderna preotimea purtatoare de gratie divina a facut loc unei "preotimi seculare" formata din reprezentanti ai intelectualitatii umaniste, ai mediului academic, ai mass-media, ai activismului civic. Daca cea dintai avea in spate, totusi, un cod moral distilat de-a lungul secolelor in practica colectiva si exhiba o umilinta care, fie ea si ipocrita, urmarea integrarea si coeziunea sociala, cei din urma degaja, in slujba propriului piedestal, seturi de precepte subiective si schimbatoare dupa imprejurari, care, aplicate cu aroganta agresiva vizeaza excluderea indezirabililor denuntati ca pacatosi. Functia acestor "experti moralisti" este de a disimula modul real de functionare a puterii printr-o analiza bazata pe standarde variabile in care fiecare dezbatere este si o premisa implicita. Ca sa evite acuza de inconsecventa sau partinire si compromiterea, faptele tuturor (atitudini sau rezultate) sunt judecate la fel. Preotimea seculara isi rezerva, insa, monopolul evaluarii intentiilor. Caderile amicilor sunt scuzate prin prisma scopului nobil caruia, chipurile, i-ar servi, in timp ce performantele inamicilor sunt puse pe seama celor mai ticaloase intentii. Dezbaterea "profana" se concentreaza asupra mijloacelor, "initiatii" insinuand publicului convingerea ca ei sunt singurii capabili sa scruteze si moralitatea tintei. Critica de masa priveste eficacitatea actiunii, iar nu legitimitatea sau sinceritatea ei. Asupra acestora se pronunta doar "marele preot laic" in Sfanta sfintelor creierului sau prin definitie superior, iar rezultatul deliberarii solitare si tainice rezulta din cruzimea cu care sunt calificate erorile celui supus judecatii. Prietenii sunt legitimati prin blandete sau iertati prin indulgente; neprietenii sunt arsi pe rugul intransigentei revoltate. In functie de cine il practica, acelasi colaborationism este cand legitimat ca "rezistenta culturala", cand delegitimat ca "decadere morala"; acelasi autoritarism este cand "dispret al libertatii", cand "lupta cu coruptia".
Preotimea traditionala asigura comunicarea intre popor si zei. Preotimea seculara o face intre popor si ea insasi, propria sa conduita fiind criteriul adevarului si propriile sale convingeri fiind norma sacra, in realitate neconfirmata de nimeni si prin nimic.
In Romania, ca se numesc Liiceanu, Paler sau Mungiu, acesti preoti profitand de nevoia puterii de a fi legitimata si de nevoia omului de rand de a avea confirmarea legitimitatii, tin spiritul public prizonier al pseudomodelelor ivite din experienta propriilor lor caderi si neputinte. Deconspirarea mecanismelor influentei lor este premisa necesarei si adevaratei eliberari a constiintelor fara de care modernitatea noastra nu poate fi deplina.