Ziua in care cele doua turnuri care dominau Manhattanul s-au prabusit a surpat si ceva in mine. Din acea zi, nici lumea, nici eu n-am mai fost aceiasi. Sunt, iata, cinci ani de-atunci, si umbra lasata de acea zi peste mine nu s-a diminuat.
A fost mult mai mult decat un atac terorist. A fost unul dintre punctele de turnura ale istoriei. Dupa ce zidul Berlinului disparuse, am crezut cu totii, cu entuziasm, ca oroarea secolului trecut, sfasierea lumii intre ideologii monstruoase, se incheiase. Am crezut sincer in sfarsitul ideologiilor.
Civilizatia burgheza europeano-americana parea sa fi iesit invingatoare si in al treilea razboi mondial, cel rece. O data cu victoria asupra Uniunii Sovietice si cu disparitia acesteia, parea ca omenirea iesise, in sfarsit,
dintr-o stramtoare cumplita, ce amenintase s-o anihileze printr-un razboi atomic. Multi dintre noi au crezut atunci in ideile lui Francis Fukuyama, care vorbea despre ""sfarsitul istoriei"", in sensul sfarsitului unui cosmar. In definitiv, democratia de tip american si european (dar si japonez, australian, sud-african etc.) isi invinsese marele dusman, asa cum biruise altadata si asupra lui Hitler. Parea acum ca toate statele lumii (cu trei-patru exceptii jalnice) fie ca sunt deja democratice, fie ca si-au stabilit drept ideal democratia. Lumea postmoderna, a tehnologiilor de varf, a internetului si-a multiculturalismului parea sa nu mai aiba dusmani. A fost ca o utopie colectiva, ca un vis
nespus de atragator. In acea perioada am scris si eu ""Postmodernismul romanesc"", carte in care imbratisam ideile cele mai avansate ale epocii: pluralism, toleranta, emanciparea minoritatilor, echilibrul intre localism si globalizare. Citita azi, cartea mea, ca si a lui Fukuyama, ca si multe altele, se dovedeste naiva.
Cartile de acest tip nu luau in seama ca, intr-o lume cu viteze foarte diferite de viata si dezvoltare, se creeaza, clipa de clipa, imense resentimente fata de cei mai rapizi si mai avansati. Ca popoare si etnii intregi isi dau seama ca au pierdut deja cursa, politic, economic, cultural etc., si ca din aceasta constiinta de loseri apare o respingere radicala a insasi lumii care-i plaseaza in pozitia de retardati ai istoriei. Ca aceste forte se regrupeaza pe pozitii pe care le-am numi ""reactionare"", adica pe valori invechite, care mii de ani si-au dovedit valabilitatea pentru supravietuire, dar care azi exprima doar frica intensa de viitor: nationalismul, tribalismul, fundamentalismul religios, antisemitismul, anticapitalismul primitiv. Nu religia ii mana-n lupta pe fundamentalistii arabi. Religia e doar un simbol pentru sentimentul lor disperat ca sunt in urma altora, pentru onoarea lor de popoare mandre, dar retardate educational si tehnologic, si care nu vad cum ar putea fi recuperat acel decalaj. Vazuti mai mereu doar ca agresori, ei sunt si victimele propriei lor violente, intr-un cerc vicios tragic. Caci terorismul n-a rezolvat niciodata probleme sociale, educationale etc., ci le-a adancit sangeros si inutil.
Izgonita in 1989, era ideologiilor s-a intors, mai intunecata ca niciodata, in 2001. Am avut, asadar, numai 12 ani de iluzie si utopie. In ce epoca am intrat dupa 9/11? Intr-una in care escalada nucleara a anilor razboiului rece pare un joc de baietei, cu tancuri si rachete de jucarie. Suntem azi in epoca virusurilor vandute la liber, a antraxului, a armei nucleare artizanale, a hackerilor,
a sinucigasilor fanatici.
Dupa 9/11 am inceput sa deslusim bine, desenat pe cer, semnul Fiarei.