"Tripla Alianta": SUA-Israel-Turcia

Parlamentul turc a aprobat, marti, in urma unei sedinte furtunoase, trimiterea unui contingent militar in cadrul Fortei interimare a Natiunilor Unite in Liban (FINUL). Deputatii, reuniti in sesiune extraordinara, au votat - cu 340 de voturi favorabile, 190 impotriva si o abtinere - motiunea propusa de Partidul Justitiei si Dezvoltarii, aflat la guvernare.
Guvernul de la Ankara intentioneaza sa desfasoare in sudul Libanului 1000 de soldati, si mai multi daca va fi necesar. Acestia vor avea misiuni "umanitare" si "logistice", terestre si maritime. Nu vor participa, insa, la dezarmarea militiilor siite - a asigurat ministrul turc de Externe, Abdullah Gul.
Premierul Recep Erdogan a explicat ca tarile musulmane au datoria istorica de a face parte din FINUL, adaugand ca numarul musulmanilor ar trebui sa fie egal cu cel al europenilor mobilizati in sudul Libanului.
O prezenta dorita de Uniunea Europeana, de Washington si de Israel, Turcia fiind una din putinele tari musulmane care au bune relatii cu statul evreu.
Presedintele Ahmet Necdet Sezer s-a opus public trimiterii de trupe in Liban. Si el si alti politicieni si-au argumentat opozitia afirmand ca fortele turcesti din cadrul FINUL vor servi interesele Israelului si Statelor Unite. Tari cu care Ankara a incheiat, de multa vreme, acorduri militare ramase in mare parte clasificate. Ceea ce ii determina pe multi analisti sa conteste "neutralitatea" contingentului turc din Liban. Chiar daca sunt musulmani, militarii trimisi de Ankara trebuie sa-si respecte angajamentele fata de Ierusalim si Washington.
Secrete si securitate
Initiatoarea aliantei dintre Turcia si Israel a fost premierul turc Tancu Ciller. In 1994, ea a semnat asa-numitul "Security and Secrecy Agreement" (SSA), un pact militar intre Ankara si Ierusalim. SSA era o parte a strategiei americane din epoca de dupa razboiul rece, fiind realizat prin colaborarea serviciilor secrete din cele doua tari semnatare. Plus, din umbra, CIA. Statele Unite au sustinut-o la guvernare pe Tancu Ciller (care studiase in America) impotriva grupurilor cu vederi radicale din armata turca.
SSA nu era insa prima intelegere intre Israel si Turcia. La sfarsitul anilor '50 - mai exact 1958 - in plin razboi rece, Israelul si Turcia au semnat ceea ce a devenit cunoscut in istoria diplomatiei drept "Peripheral Pact". Desi acesta ramane si astazi un document clasificat atat in Israel, cat si in Turcia, se pare ca "Peripheral Pact" prevedea "schimbul de informatii secrete, ajutor mutual in situatii de urgenta, sustinerea de catre Turcia a actiunilor Pentagonului si NATO in sprijinul Israelului, precum si o cooperare stiintifica caracterizata drept "highly sensitive". "Peripheral Pact" din 1958 a avut, insa, o viata scurta. In anii '60, Turcia s-a apropiat de URSS si de blocul statelor arabe. Abia dupa sfarsitul razboiului rece, in 1992, Ankara si Ierusalimul semneaza un protocol pentru "Cooperarea in Aparare" (Defence Cooperation), sub guvernarea lui Suleyman Demirel, urmat, doi ani mai tarziu, in 1994, de "Security and Secrecy Agrement", semnat de Tancu Ciller.
SSA a pus bazele unei ferme colaborari intre Israel si Turcia, in domeniul militar si de informatii secrete, de la exercitii militare comune pana la productia de armament sofisticat. Pe planul schimburilor de informatii, SSA prevedea "garantarea secretizarii". In 1997, radicalii din armata, au reusit sa o inlature de la putere pe Tancu Ciller, acuzand-o ca, in perioada studentiei din SUA, "a acceptat bani de la guverne straine (guvernul american, n.n.) pentru a lucra contra intereselor nationale ale Turciei" ("Voice of America", 17 iulie 1997). Succesorul ca prim-ministru a lui Tancu Ciller - Necmettin Erbakan - a facut o alianta in 1997, cu partidul lui Ciller, "Partidul Caii Adevarate", dar a fost eliminat in acelasi an de la putere de presiunile militarilor cu vederi radicale, in asa-numita "lovitura de stat post-moderna". Colaborarea dintre Ankara, Washington si Ierusalim a continuat, insa.
Alianta Turcia-Israel orientata contra Siriei si Iranului
Din 1992, alianta Israel-Turcia a fost orientata contra Irak-Siria-Iran. "Defence Cooperation" a generat, un an mai tarziu, in 1993, un "Memorandum of Understandig", care a dus la crearea "comitetelor mixte" pentru monitorizarea amenintarilor din zona. Altfel spus, Israelul si Turcia "cooperau in culegerea de informatii secrete privind Siria, Iranul si Irakul, si urmau sa aiba intalniri regulate pentru a-si impartasi reciproc informaile privind pericolele teroriste si capacitatile militare ale celor trei state mentionate". Turcia accepta ca Mossadul si armata israeliana sa execute actiuni de spionaj electronic de pe teritoriul sau. In schimb, Israelul se angaja sa echipeze si sa antreneze fortele turcesti in lupta antiterorista de la granitele cu Siria si Iran.
In 1997, Israelul si Turcia au lansat un "Strategic Dialog" - adica o intalnire bianuala, la care participau ofiteri de Stat Major. ("Millyet", 14 iulie, 2006)
SSA-ul din 1994 a fost urmat, in 1996, de "Military Training and Cooperation Agreement" (MTCA). Tot in 1996, Turcia a intrat in "Military Industry Cooperation Agreement" cu Israelul, care a permis semnarea unui acord secret intre Ankara si "Israel Military Industries", pentru modernizarea tancurilor, a flotei de elicoptere, precum si a avioanelor F-4 si F-5 turcesti. Turcia si Israelul au mai negociat si un acord comercial - "Free Trade Agreement" - care a devenit operativ in anul 2000.
Agenda recenta a Turciei si Israelului prevede productia unor arme ca rachetele "Arrow II" (Arrow II Theater Missile Defence), precum si a tipului de rachete "Popeye II". Pe plan comercial, Israelul si Turcia coopereaza in domeniul petrolului, electricitatii si apei, furnizate de Turcia.
Noul oleoduct va lega Ceyhan (Turcia) de Ashkelon (Israel). In felul acesta, Israelul va putea lua petrol din Asia Centrala, prin oleoductul Baku-Tbilisi-Ceyhan, care va fi conexat apoi la oleoductul israelian Ashkelon-Eilat.
Apa este un alt domeniu strategic de cooperare. Pe baza unei intelegeri din 2004, Turcia va vinde Israelului circa 50 de milioane de metri cubi de apa, anual. Pe o perioada estimata la 20 de ani.
Intelegerea de securitate NATO-Israel
In aprilie 2001, Israelul a incheiat o "intelegere de securitate" cu NATO, organizatie din care fac parte SUA si Turcia. Documentul s-a numit "Mediterranean Dialogue", si consemna: "Acest acord de securitate fixeaza cadrul pentru protectia informatiei clasificate, asa cum este definita de cele 19 state membre, si este semnat de state care doresc sa coopereze cu NATO."
In 2004, "Mediterranean Dialogue" s-a metamorfozat brusc in mult mai pretentioasa "Instanbul Cooperation Initiative" (ICI). Acesta extindea cooperarea NATO cu Israelul, dar si cu Egiptul, Algeria, Iordania, Mauritania, Maroc si Tunisia, state arabe partenere acum ale NATO. Mandatul ICI era de a "contribui la securitatea si stabilitatea regionala, prin promovarea unei cat mai mari cooperari practice, la intensificarea dimensiunii politice a "Dialogului Mediteranean", a asistentei in domeniul apararii, cooperarea in probleme de frontiera, atingand un grad inalt de interoperativitate, si contribuind la lupta contra terorismului, adaugandu-se astfel altor eforturi internationale".
ICI ofera, de fapt, un fel de "meniu" in materie de cooperare militara internationala: reforma in aparare, bugete militare, planificare, participare la exercitii strategice comune, stagii de pregatire etc. In fapt, "Istanbul Cooperation Initiative" (ICI) incearca sa "neutralizeze" adversarii potentiali ai Israelului din lumea araba. NATO si Israelul - care sponsorizeaza ICI - se asigura astfel ca statele semnatare ale Initiativei nu vor interveni, in cazul unui razboi, impotriva Israelului. Acestea ar fi practic paralizate la nivel diplomatic si militar, incapabile sa perturbe interesele Israelului, Turciei si Statelor Unite in zona Orientului Mijlociu.
In noiembrie 2004, tarile semnatare ale ICI s-au reunit la Bruxelles. Ofiterii superiori din "Israeli Defense Force" s-au intretinut cordial cu cei din cele sase state arabe din jurul Mediteranei: Egipt, Iordania, Algeria, Tunisia, Maroc si Algeria, Mauritania.
"Agenda secreta" a reuniunii a fost data de consensul tacit al celor sase state arabe fata de cooperarea viitoare a NATO cu Israelul, in zona Orientului Mijlociu. Acest parteneriat - acceptat de cele sase state arabe semnatare ale ICI - a fost pus la punct ulterior, prin tratativele NATO-Israel, din februarie 2005, tinute la Tel-Aviv.
Exercitii comune NATO-Israel
La inceputul lui 2005, SUA, Israel si Turcia au desfasurat aplicatii in Mediterana de Est, in dreptul coastelor Siriei, care au fost urmate de exercitii comune NATO-Israel.
In urma acestor "jocuri de razboi", secretarul general al NATO - generalul Jaap Hoop Scheffer - a vizitat Israelul in februarie 2005. Hoop Scheffer a purtat discutii cu premierul israelian din acel moment, generalul Ariel Sharon, cu ministrul de Externe, Silvan Shalom, cu ministrul Apararii Shaul Mofaz, si seful de Stat Major israelian, general locotenent Moshe Ya'alon (NATO Press Release, 24 februarie 2005).
Scopul acestor intalniri a fost depistarea "cailor posibile de a largi cooperarea NATO cu Israelul, mai ales in domeniul militar, in lupta contra terorismului si a proliferarii armelor de distrugere in masa". Domeniile de cooperare Israel-NATO au fost confirmate de Hoop Scheffer in conferinta de presa de la Tel-Aviv, din februarie 2005. Scheffer a subliniat cu acea ocazie ca "parteneriatul" dintre NATO si Israel urmareste "sa creasca capacitatea Israelului de a se apara impotriva potentialilor inamici, in primul rand Iranul si Siria".
Tot in februarie 2005 - coincizand cu misiunea NATO in Israel - premierul Ariel Sharon l-a demis pe seful de Stat Major, generalul Moshe Ya'alon, si l-a inlocuit cu generalul de aviatie, Dan Halutz. Asa cum observa Uri Avnery, era pentru prima data in istoria Israelului cand un general de aviatie prelua conducerea Statului Major al fortelor armate.
Promovarea lui Halutz in fruntea Statului Major a fost salutata in Israel drept "numirea omului potrivit la locul potrivit". Analistii au observat, insa, ca numirea generalului Dan Halutz, apreciat de Ariel Sharon, indica o importanta schimbare de directie strategica: ponderea mult mai mare a aviatiei militare si de bombardament in viitoarele conflicte.
Apoi, generalul Dan Halutz era cea mai indicata persoana pentru a pune de acord un posibil atac aerian SUA-Israel asupra facilitatilor nucleare iraniene.
Din aceste fapte si date se poate trage o concluzie: NATO nu poate sa joace un rol "neutru" in actualul conflict din Liban. Implicarea NATO in Liban va fi dictata de termenii precisi ai "parteneriatului NATO-Israel".
Israelul a reusit, astfel, diplomatic sa se alieze cu SUA si Turcia, sa obtina "parteneriatul" NATO, iar prin ICI sa "neutralizeze" sase state arabe din zona.
Deoarece Hezbollah este definita drept "organizatie terorista" de SUA si de NATO, aceasta din urma - asa cum a subliniat Hoop Scheffer - s-a angajat, prin "parteneriatul" cu Israelul, sa sprijine statul evreu in "razboiul cu terorismul". "Jaffa Center for Strategic Studies" afirma: "Dat fiind potentialul militar impresionant al Turciei, precum si faptul ca Turcia se invecineaza atat cu Siria, cat si cu Iranul, alianta Israelului cu statul turc creste considerabil numarul de optiuni militare ale statului evreu contra celor doi inamici."
Noul sef de Stat Major al Turciei este pro-Israel
Un alt eveniment nu lipsit de semnificatie este numirea generalului Yasar Buyukanit ca nou sef de Stat Major al armatei turce. Generalul Buyukanit i-a succedat, la 30 august, generalului Hilmi Ozkok. In randul armatei turce, generalul Buyukanit este cunoscut ca "pro-israelian" si "pro-american", precum si ca un sustinator al "razboiului impotriva terorismului". Numirea sa ar putea fi o indicatie a extinderii viitoare a conflictului din Orientul Mijlociu, mai degraba decat una de limitare.
In decembrie 2005, generalul Buyukanit a vizitat Statele Unite pentru consultari cu partea americana. La Pentagon, el s-a intalnit cu generalul Peter Pace, seful Statelor Majore Reunite, cu generalul Francis Harven, comandantul Infanteriei americane, precum si cu Eric Edelman, subsecretarul Apararii.
In acelasi timp, generalul Buyukanit a purtat discutii la sediul lui "American Enterpride Institute" (AEI), cunoscut ca fieful neoconservatorismului american, cu stranse legaturi la Pentagon. Analistul militar "AEI", Thomas Donney, a condus colectivul care a redactat "Rebuilding America's Defenses", publicat de "Project for the New American Century" (PNAC), document strategic oficial al Administratiei Bush.
Decizia cabinetului turc, condus de premierul Erdogan, de a-l numi pe generalul Buyukanit ca sef de Stat Major - desi a starnit controverse - a primit in cele din urma, ratificarea presedintelui Ahmet Necdet Sezer. Cu toate ca, in trecut, generalul Buyukanit a condus "echipele mortii", care ii urmareau pe rebelii kurzi din regiunea de sud-est a Turciei ("The Independent", 21 aprilie 2006). Dupa numirea generalului Buyukanit, guvernul Erdogan a inceput sa formuleze conturul participarii Turciei la o "forta internationala de stabilizarea in Liban".
Cu generalul Buyukanit la conducerea Statului Major, Turcia se pregateste sa joace un rol activ in Liban, in ciuda sentimentelor anti-israeliene din conducerea armatei turce. Din acest punct de vedere, generalul Buyukanit va trebui sa rezolve urgent situatia adjunctului sau, generalul Isik Kosaner, care a refuzat sa participe la "Strategic Dialogue", tinut la mijlocul lui iulie a.c., la Tel-Aviv.
In cazul in care criza din Liban va evolua ulterior incetarii focului din 14 august, intr-un conflict largit, care va implica Siria si Iranul, armata turca va actiona conform aliantei Turcia-Israel.
Este bine sa amintim ca intre premierii Recep Erdogan si Ariel Sharon, s-a hotarat, la intalnirea din 2005, de la Tel-Aviv, constituirea unei "linii fierbinti privind schimbul de informatii secrete", ca parte a aliantei Israel-Turcia.
"Shared Vision", axa "Washington-Ankara"
Bazele "Triplei Aliante" intre SUA, Israel si Turcia au fost puse de Administratia Clinton. Alianta este dominata de Statul Major al "U.S. Army", care integreaza si coordoneaza comenzile militare ale celor trei state. Totodata, "Tripla Alianta" din Mediterana de Est se bazeaza pe stransele legaturi militare ale Israelului si Turciei cu SUA, precum si pe "axa Ankara-Ierusalim". Inca din 2005, statele majore ale celor trei tari au cooperat la pregatirea planurilor comune de bombardare a Iranului nuclear. Ca urmare, circa o treime din aviatia militara israeliana se gaseste acum desfasurata la baze militare din Turcia, tara care are granite cu Iranul.
Cu exact o saptamana inaintea inceperii bombardamentelor israeliene din Liban - la 6 iulie a.c. - SUA si Turcia au semnat un document intitulat "Shared Vision" ("Viziunea comuna"), care confirma "Tripla Alianta" a celor doua state cu Israelul. Ministrul turc de Externe, Abdullah Gul, s-a deplasat la Washington pentru a semna documentul, alaturi de secretarul de Stat Condoleezza Rice.
"Shared Vision" descrie relatiile dintre Turcia si Statele Unite ca fiind "caracterizate de o stransa prietenie, alianta, incredere mutuala, si unitate de vederi. Impartasim aceleasi valori si idealuri, atat in regiunile noastre, cat si pe plan global: promovarea pacii, democratia, libertatea si prosperitatea".
Practic, "Shared Vision" fixeaza sprijinul neconditionat al guvernului turc fata de sustinerea SUA a dreptului Israelului la "auto-aparare".
Acest aspect a aparut - sa retinem - exact cu o saptamana inaintea inceperii bombardamentelor israeliene in Liban, in scop de "auto-aparare" fata de atacurile Hezbollah. Potrivit publicatiei turcesti "Zaman", din 6 iulie 2006, "Shared Vision" stabileste ca "Turcia va ramane aliata cu SUA si celelalte puteri occidentale in scopuri strategice si tactice. Adaugand faptul ca, acum, Ankara doreste sa fie parte activa a proceselor din Orientul Mijlociu".
Prin "Shared Vision" - semnat de SUA si Turcia - Washingtonul recunoaste practic, apartenenta Turciei la zona largita "Orientul Mijlociu-Asia Centrala", pe plan politic, militar si economic. Ca si dreptul de interventie militara al Turciei in aceasta regiune. Zona "Orientul Mijlociu-Asia Centrala" a fost definita de Washington intr-un important document: "Greater Middle Est Initiative" ("Initiativa Orientului Mijlociu Extins"). "Intelegerea "Shared Vision" va incuraja democratia si stabilitatea in Irak, Marea Neagra, Caucaz, Asia Centrala si Afganistan. Si va constitui un sprijin puternic pentru pace si stabilitatea, prin "Initiativa Orientului Mijlociu Extins". Va asigura securitatea energetica. Va intari relatiile transatlantice. Si apoi va spori intelegerea, prin religii si cultura", consemna "Turkish Daily", la 6 iulie 2006.
Este usor de observat ca zona "Orientului Mijlociu-Asia Centrala", sau "Orientul Mijlociu Extins din Maroc in Iran, corespunde geografic perfect cu interesele petroliere, de data recenta, ale SUA si Israel.
Escaladarea conflictului din Liban, pretext de razboi cu Siria
Conflictul din Liban ar putea sa constituie preliminariile la "razobiul cel lung", anuntat de primul-ministru israelian Ehud Olmert: razboiul cu Siria si Iranul. Trebuie sa avem o perspectiva geopolitica ampla asupra a ceea ce urmeaza sa se intample in Orientul Mijlociu. Toate documentele militare ameriane, din ultimii doi ani, sustin - in mod explicit - ca Siria si Iranul constituie "tintele" Statelor Unite din regiune. Escaladarea conflictului cu Siria si Iranul reprezinta, asadar, un "scenariu strategic" al "Triplei Aliante" - SUA, Israel, Turcia - scenariu sustinut de presedintele Bush si premierul Blair. Pe 28 iulie, cei doi ai lansat la o conferinta de presa sustinuta impreuna, avertismente severe la adresa Damascului si Teheranului.
Avertismentele lui Bush si Blair au fost cat se poate de clare. "Mesajul nostru este foarte, foarte simplu, catre Siria si Iran. Acesta este: mai aveti o singura sansa. Iranul si Siria mai au o singura sansa! Poate se gandesc ca o pot evita. In fapt, nu o pot face. Siria si Iranul pot actiona ca membri responsabili ai comunitatii internationale, sau - in caz contrar - risca confruntarea." (Casa Alba, 28 iulie 2006)
Daca Siria va fi atrasa in razboi, Turcia va interveni in conflict, pe baza acordului militar "Security and Secrecy Agreement" (1994), cu o forta militara impresionanta: 400.000 de militari Infanterie, 60.000 Aviatia Militara, si 54.000 Forta Navala.
Abia in momentul extinderii conflictului, "agreement"-urile incheiate de Israel isi vor dovedi eficacitatea: "Tripla Alianta" cu SUA si Turcia; parteneriatul cu NATO; "paralizarea" celor sase state arabe din regiune: Egipt, Iordania, Algeria, Tunisia, Maroc, Mauritania (prin "The Istanbul Cooperation Initiative").
Siria si Iranul se pregatesc de lupta
De partea cealalta, guvernul de la Damasc a anuntat ca prelungirea invaziei israeliene din sudul Libanului ar putea determina o reactie militara din partea Siriei. "Daca Israelul patrunde masiv in sudul Libanului, amenintand astfel Siria cu lupte care au loc la numai 20 de km de Damasc, atunci Siria va reactiona", a declarat ministrul sirian al Informatiilor Moshen Bilal, cotidianului spaniol "ABC".
Iar catre "AFX", ministrul sirian a spus: "Ce vom face? Vom sta cu armele la picior si vom astepta? Nu. Fara nici un dubiu, Siria va interveni in conflict." ("AFX", 26 iulie 2006)
De altfel, trupele siriene si aviatia militara au fost desfasurate la granita cu Israelul fiind "in stare avansata de asteptare". Implicarea Siriei ar atrage automat interventia militara a Turciei, in concordanta cu alianta semnata cu Israelul. Precum si interventia NATO, in virtutea parteneriatului incheiat in 2005 cu Israelul. Intregul Orient Mijlociu va exploda, moment prielnic pentru implicarea in conflict a "masinii de razboi americane", in scopul "eliminarii cauzelor razboiului". De partea cealalta a baricadei, va interveni, evident, Iranul. Presedintele Mahmud Ahmadinejad a anuntat deja ca, daca Siria este atacata, tara sa nu va ezita sa-i sara in ajutor.
In acelasi timp, SUA si Marea Britanie incearca sa obtina o Rezolutie a Consiliului de Securitate ONU in problema programului nuclear iranian. Astfel incat, daca Teheranul nu se va supune neconditionat Rezolutiei, "U.S. Air Force" sa poata bombarda (distruge) capacitatile nucleare la sol si subterane ale Iranului, in numele ONU.
O Rezolutie a Consiliului se Securitate al ONU - aprobata de toti membrii - acorda un termen de 30 de zile pentru incetarea ostilitatilor. Vor trece insa multe saptamani - avertizeaza analistii - pana ce o astfel de "rezolutie" sa poata fi pusa in practica. "Incetarea focului", s-a subliniat si la Ierusalim, nu inseamna, bineinteles, "sfarsitul razboiului". Ci doar o pauza de moment.

---

Despre autor: