Spatiile goale ale poeziei

Cel de-al treilea volum al lui V. Leac, Seymour: sonata pentru cornet de hartie (editia a II-a, Editura Vinea, 2006) sugereaza, inca din titlu, o cheie de lectura suspicioasa a acestei poezii care se va stradui, fidela blazonului paratextual, sa relativizeze nu numai temele obisnuite ale liricii contemporane, ci chiar si procedeele ei. Exista ceva retractil, indecis in rostirea poetului, ceva care iti impune o anumita ezitare in formularea verdictelor. Blazat, dar nu pana la capat, taciturn, suficient cat sa nu accepte obisnuita ecuatie a confesiunii, nitel morocanos sau poate doar duglis, autorul din Arad isi pastreaza suficenta luciditate pentru a deveni artizanul unui discurs echilibrat, fara stridente, in care mai curand pauzele, tacerile, decat indraznelile lexicale, imagistice ori sintactice creeaza ritmul si coloritul poeziei.
O voita dezordine semantica, ce aminteste de tehnica suprarealista sau, pur si simplu, de aceea a unui hazard controlat alcatuieste, de multe ori, carnea textelor. Unul dintre acestea se numeste, dezinvolt, acest poem care nu are chef sa fie scris, punctand astfel, desigur involuntar, in favoarea interpretarii de mai sus: "era o iarna galbuie cand plantam copii in zapada/ vantul se clatina peste borne/ ei, bine, atunci am invatat sa desenez o atmosfera/ dar mi-am zis: o molie nu poate roade o rochie de ceata/ acum uitarea pare atat de reala/ parca ar fi o bricheta pe bord". Descurajant, nu e asa?, pentru cititorul care nu si-a format reflexele acceptarii oricarui tip de discurs, crescut in idilica traditie a poeziei cu sensul la suprafata. Ce ne facem insa cu un astfel de autor? Ii retragem, superficiali, increderea? Sau incercam sa ii surprindem artificiile, pentru a patrunde in intimitatea versurilor? In citatul de mai sus nu s-a strecurat nici o greseala de redactare, de corectura sau de alt gen: poemele lui V. Leac debuteaza cu un punct. Ele nu cad ca niste sentente, concluzii, care confera inteles unor confesiuni cu tremolo afectiv, cum se intampla in cazul multor douamiisti, ci vin dupa ce totul pare a se fi incheiat. Constata, deplang o stare de fapt, pe care constiinta sau sensibilitatea sau inteligenta eului liric nu mai intentioneaza sa si-o asume. Sau, atunci cand risca sa dea in vileag ceva din ecourile resuscitarii unor evenimente discrete, muta prompt totul in protectoarea ambiguitate initiala: "noi am continuat sa vorbim ca si cum nu/ s-ar fi intamplat nimic/ se intrezarea o pata pe jumatate umpluta cu aer/ si tocmai pe acolo a intrat obsesia". Asta e tot, nici un amanunt in plus.

---

Despre autor: