Pornita de la actiunea comuna romano-bulgara "Voci curate", dosariada poate insemna mult mai mult decat o actiune de intimidare a unor grupari politice sau o renegociere a puterii intre diferite structuri. Amploarea pe care a luat-o nu se explica nici printr-o moralizare, mai mult sau mai putin resentimentara, a "tranzitiei" si a privatizarii. Dupa lunga perioada a nefastelor regimuri Iliescu, societatea romaneasca are nevoie de o radicala reintemeiere a legitimitatii guvernarii, a legitimitatii traiului impreuna, in aceeasi comunitate sociala si politica.
Violenta instaurarii sistemului totalitar, condamnarile la moarte civila, deseori chiar fizica, in arhipelagurile gulag-ului romanesc, sunt doar partea direct vizibila a suferintei, dislocarii economice, sociale si identitare a unei mase imense de oameni. A marii majoritati. Suferintele romanilor s-au transformat, cu timpul, pentru a capata un sens, pentru a putea fi suportate, in sacrificii. Ingredientul ce a cristalizat aceasta transformare a fost insa unul special: frica.
Statul totalitar, statul comunist, era doar aparent legitimat de viata de zi cu zi a marii majoritati a populatiei. Legitimitatea statului comunist provine dintr-o paradoxala combinatie de putere a aparatului represiv si slabiciune a participarii in mecanismele institutiilor publice. Mecanismele economice si politice ale statului comunist au produs prin delatiune, reprimare, umilire si frica o schimbare a intregului mediu social si comportamental, a gesturilor mici, dar definitorii pentru imaginea de sine, pentru modul in care se raporteaza individul la familie, prieteni, societate civila, stat.
Subreda legitimitate a tranzitiei
Legitimitatea regimurilor tranzitiei, alese democratic din punct de vedere formal, nu a fost construita in Romania printr-o reintemeiere de tip moral a statului, a institutiilor Justitiei si administratiei publice. Emotia difuza, articulata ideologic destul de grosolan, dar foarte eficient, pe care s-a construit Romania anilor '90 a fost in continuare frica. O frica contrabalansata abil, de regimurile feseniste, prin imaginea unei sigurante aflate in primejdie, a pierderii rezultatelor sacrificiilor pe care se baza vechiul regim. Societatea romaneasca a fost mult timp o societate a fricii si a violentei. Sa ne amintim doar de martie 1990 la Tg. Mures, de inecarea in sange a Pietei Universitatii, de mineriade...
Spre deosebire insa de vechiul stat socialist/comunist, cel nou, postsocialist, iliescian, nu a fost implicat in nici un proiect gigantic de modernizare, nu a fost o "dictatura de dezvoltare", nu apartinea nici unei tabere ideologice mondiale, fiind, pur si simplu, un instrument al "privatizarii", al furtului avutului public.
Multi analisti politici si chiar sociologi inca sustin ca perioada comunista e una in care, dupa un colaps al elitelor interbelice, apare o elita economico-politica din care, cu timpul, se desprinde o clasa manageriala, o tehnocratie de foarte buna calitate, ce are un rol important de jucat in societatea si perioada postcomunista. Mergand pe aceasta linie a argumentatiei, cresterea economica, actele de reconciliere si educatia sunt capabile, singure, sa rezolve ciclul nesigurantei si al violentei, sa legitimeze statele in "tranzitie".
Altii ridica in slavi presupusele merite ale Securitatii care ar fi reusit sa aduca beneficii economice statului, fie prin mijloace "specifice", fie datorita "specialistilor" (gen Daianu), mari maestri ai unor combinatii obscure. In contra tuturor acestor analisti, cred ca nerepararea nedreptatilor din trecutul comunist si nepunerea in discutie a responsabilitatii structurilor de putere vechi si noi ne va bloca intr-o "tranzitie" perpetua, plina de vadimi, becali, brucani, iliesti si alti pupili creati dupa chipul si asemanarea lor.
Renasterea discutiei despre Securitate si dosarele ei, despre ramura pro-sovietica si ramura "nationala", are rostul de a ne dezvalui esecul privatizarii, esecul tranzitiei, esecul democratizarii reale a societatii romanesti si, nu in ultimul rand, esecul "tehnocratilor" vechiului regim.
Un proces dureros, dar indispensabil, de reconciliere
Aducerea criminalitatii de la periferia societatilor in centrul lor, localizarea crimei in interiorul aparatului guvernarii, in interiorul structurilor de putere, e un proces dificil si dureros. El nu se intampla insa doar in Romania sau doar in statele postsocialiste. Campaniile anti-mafia din Italia, condamnarea a doi fosti presedinti sudcoreeni, condamnarea lui Pinochet, tribunalele internationale, tribunalele anti-apartheid din Africa de Sud, tribunalele internationale din fosta Iugoslavie, cererile populatiilor indigene din America de Nord, cererile urmasilor sclavilor etc. sunt doar cateva exemple. In ultimii 10-15 ani, reprezentantii multor state s-au vazut in pozitia de a-si cere scuze in mod public, vizand astfel atat pedepsirea celor vinovati de nedreptati si crime, cat si recompensarea victimelor sau a celor ce au opus rezistenta. Asistam, in ultimul timp, la formarea unor forumuri globale axate pe o reinterpretare si aplicare chiar retroactiva a principiilor demnitatii persoanei umane in cazuri de criminalitate a guvernelor.
Pericolul pe care astfel de forumuri il prezinta pentru autonomia sistemelor juridice nationale sau a suveranitatii statale e unul real, dar el se aplica mai ales elitelor incapabile sa isi fundamenteze guvernarea pe principiile responsabilitatii publice, asa cum au fost, la noi, elitele iliesciene, urmasele nomenklaturii Partidului-Stat.
Deocamdata, CNSAS-ul este pe cat de important, pe atat de insuficient in Romania de azi. Aceasta institutie poate fi acuzata - uneori pe buna dreptate - de partialitate, de instrumentalizare partizana. De la infiintare pana in prezent, CNSAS-ul si-a atras o sumedenie de critici fie si datorita faptului ca este incalcata legea de la bun inceput prin prezenta in forul sau de decizie a unor persoane care potrivit legii nu puteau fi prezente in acele pozitii. Derogarile fata de insusi principiul de functionare al acestui for deligitimeaza aceasta institutie care in loc sa devina forum global al condamnarii guvernarilor comuniste, ramane o simpla resursa intr-un joc de putere politic.
Modelul german
RSR si RDG, desi ambele membre ale lagarului socialist, difera destul de mult, in special in ceea ce priveste sfarsitul lor. "Tranzitia" RDG-ului, reunificarea, a fost una cu totul speciala. Structurile RDG au fost cu totul demantelate, anihilate in decursul unificarii.
Statul est german, mai ales dupa revolta muncitoreasca din 17 iunie 1953, a fost profund sovietizat. De altfel RDG-ul avea un rol cu totul special in strategia URSS, sinistrul Lavrenti Beria fiind unul dintre adeptii unei politici de tip perestroika fata de o Germanie unita sub auspiciile URSS. E posibil ca Gorbaciov sa fi dorit acelasi lucru. Esecul si nu succesul gorbaciovismului, asa cum arata si Vladimir Bukovski, a fost sansa Europei de Est.
Cu toate aceste diferente, dupa 16 ani, ne aflam si noi in pragul unui soi de reunificare: integrarea europeana. Modelul lustratiei din Romania ar trebui sa fie cel german.
In 1991, o data cu aparitia Centrului Documentar Stasi, condus de pastorul Joachim Gauck, se infiinta si "Zentrale Ermittlungsstelle Regierungs- und Vereinigungskriminalitat" (ZERV) - Biroul Central de Investigatii a Criminalitatii Guvernamentale si a Criminalitatii Unificarii, coordonat de Manfred Kittlaus. Comisia Gauck se ocupa de cercetarile istorice si de desecretizarea dosarelor personale, pe cand ZERV avea sarcina instrumentarii proceselor pentru tribunale.
Cei care cercetau "Criminalitatea unificarii" - in mare masura a privatizarii - au avut sarcina de a recupera pierderi estimate, la inceput, la 17.7 miliarde de dolari. ZERV1, departamentul insarcinat cu cercetarea acestui tip de infractiuni, avea urmatoarele tinte: conturile bancare ale Stasi, proprietatile fostului partid si ale organizatiilor sindicale si de tineret, violari ale embargoului, comert cu arme, activitatea "Kommerzielle Koordinierung" (gospodaria de partid), cazurile de santaj instrumentate de Stasi, activitatea "Treuhand" - institutia tutelara insarcinata cu privatizarea etc.
ZERV2, insarcinat cu combaterea criminalitatii guvernamentale socialiste, se ocupa cu investigarea omorurilor comise la granita RDG, a asasinatelor comise de Stasi in RDG si in strainatate, a rapirilor, a reprimarii revoltei muncitoresti din 17 iunie 1953, a relocarilor fortate, a ilegalitatilor juridice, a crimelor ecologice etc.
O simpla suprapunere pe cazul romanesc ar da rezultate neasteptate. CNSAS are nevoie de o contraparte, de un soi de ZERV romanesc.
Raportul victima-calau
Indreptarea raului facut are nevoie, insa, si de o repudiere publica a superioritatii calaului asupra victimei - uneori foarte clar asumata, ca in cazul ofiterilor de securitate sau a aparatcicilor comunisti, alteori mai ambiguua, ca in cazul informatorilor. Cei vinovati trebuiesc desigur pedepsiti, dar, in acelasi timp, trebuie refacut statutul diminuat al victimei, trebuie reconstituita, public, demnitatea acesteia. Punerea fata in fata, legarea vinovatilor de victime, nu devine un act de razbunare, de reciprocitate a raului. Din contra, anihilarea pozitiei de superioritate, de prestigiu, castigata de membrii aparatului represiv prin degradarea victimelor, e un pas inevitabil intr-un proces, inca nefinalizat, de reconciliere, de realizare a pacii sociale. Victimele trebuiesc repuse in pozitia dinainte de a fi nedreptatite si calailor nu trebuie sa li se permita sa beneficieze de roadele actiunilor lor represive. Este un principiu minimal al reconcilierii, extrem de important pentru functionarea normala a societatii romanesti de astazi.
Legile si comisiile "reabilitarii"
La 6 septembrie 1990, ultimul Parlament, liber ales, al RDG, promulga o lege a "reabilitarii", "SED-Unrechtsbereinigungsgesetzes", tratand crime nelegate de proprietate. Reabilitarea si justitia pentru victimele comunismului erau intelese ca esentiale pentru legitimitatea statului democratic. Legea nu a fost inclusa in Tratatul de Unificare, ce continea insa, la articolul 17, cerinta unei rescrierii a legii de catre Parlamentul unit al Germaniei.
Disparitia RDG a dus la un adevarat razboi birocratic intre ministerele federale si provinciale astfel incat, pentru mai bine de doi ani, nu a existat nici o prevedere legislativa de acest tip. Cu toate acestea, pe tot cuprinsul fostei RDG, au aparut Comisii de Reabilitare (Rehabilitierungskommission). Comisiile au avut, ca principal scop, indreptarea abuzurilor, persecutiilor, nedreptatilor infaptuite de aparatele represive ale RDG. Atunci cand validitatea cererilor era considerata sigura, Comisia redacta scrisori de scuze (Ehrenerklorungen) prin care se afima integritatea politica si morala a victimelor si regreul pentru represiunile si discriminarile la care aceasta fusese supusa. Comisiile incercau apoi, cu un succes variabil, sa obtina scuze si reparatii din partea persoanelor sau a institutiilor (in cazul unor concedieri fortate etc.) considerate vinovate. Scrisorile erau apoi facute publice, in special prin mass media. Comisiile de reabilitare nu aveau competenta instrumentarii unor procese pentru tribunale. Cu toate acestea ele propuneau deseori reajustari ale pensiilor sau alte forme de compensatii materiale. Deseori, in special dupa 1994, statul a sustinut rezultatele muncii Comisiilor, dand putere legala propunerilor.
In 1992, si in urma activitatii acestor Comisii, Parlamentul Germaniei unite instituia o comisie de ancheta, avand ca scop "studierea si luarea de masuri politice fata de represiunile din Zona de Ocupatie Sovietica (RDG)". Raportul final, publicat in 1994, a fost criticat ca fiind prea anti-RDG, fiind constituita o a doua comisie in 1995. In aceeasi perioada, insa, s-au promulgat doua legi extrem de importante. In 1992, "Prima Lege pentru Rezolvarea Ilegalitatilor din RDG". In 1994, "A Doua Lege pentru Rezolvarea Ilegalitatilor din RDG". Ambele aveau ca scop "reabilitarea si restituirile acordate victimelor masurilor ilegale din fosta RDG".
Un Nürnberg al comunismului
Combinarea actiunilor Comisiei Gauck, cu cea a ZERV, a Comisiilor de Reabilitare, a Comisiilor parlamentare de ancheta, a initiativelor legislative - chiar daca uneori prost coordonate, scapand deseori, prin ochiurile retelei astfel create, victime nereabilitate si vinovati nepedepsiti - au fost in masura sa stabileasca o comunitate morala, o guvernare legitima si pace sociala in una dintre cele mai radicale si mai rapide tranzitii din Europa post-comunista.
In locul unei "lustratii originale", poate nu ar strica sa incercam sa ne asumam, in al doisprezecelea ceas, cu ajustarile de rigoare, una de tip german.
In plus, modelul institutional german al asumarii trecutului mai are un mare avantaj. Implica si procesul de la Nürnberg. De data aceasta un Nürnberg al comunismului. Procesul comunismului trebuie sa inceapa odata si odata de undeva. De ce nu chiar din Romania, o tara in care rezistenta, opozitia (chiar armata, in munti) a dat atatea victime si atatia eroi? Iar cei care au tot facut pana acum clamoroase "apeluri catre lichele" ar avea oportunitatea izgonirii lichelelor - dupa deconspirare, din propria ograda...
Calin COTOI
lector Universitatea Bucuresti
Fondator Centrul Rezistentei Anticomuniste