Mi se parea curios ca oamenii, care de obicei cleveteau si injurau tot ce le aparea in fata ochilor, oamenii care o luau cu vestile despre noroiul din gara si ajungeau pana la povestile despre podurile cu animale si lemne, care treceau balta si s-au rupt, aia care-i intorceau pe toate partile pe Tito si pe Stalin, aia care faceau in fiecare seara analiza sintactica si morfologica a vietii, deodata se uitau speriati imprejur ori de cate ori venea vorba despre prizonierii de razboi. Am inteles mai tarziu, mult mai tarziu, ca atat de ingrozitoare fusese experienta acestor prizonieri de razboi si atat de apasatoare era puterea imperiului, din care se-ntorsesera ei acasa, incat si cei mai in varsta, si cei mai mici, noi, toti, parca deprinsesem acest ritual al tacerii, pentru ceva imprecis formulat, dar simtit cu precizie: pentru a-i apara pe prizonierii de razboi. Parca fiecare se temea sa nu cumva sa se intample ceva rau cu omul care vorbea sau ar fi vorbit, si el sa fie luat inapoi. Luat si dus in prizonieratul din care venise. Aceasta pare a fi prima spaima durabila, pe care apucasem eu, la 9-10 ani, nu mai stiu cat aveam, sa mi-o insusesc, dupa ce invatasem ca nu se traverseaza prin locuri pe unde trec masini si carute. Eu, pe ulita copilariei mele, ma duceam de la un vecin la altul, alergam dintr-un gard in altul, strigam de pe ghizdul unei fantani pana catre viile din spatele curtilor. Dar pe sosea, cu cat trecea timpul si se inmulteau masinile (inca erau carute, dar ele aveau sa se rareasca), pe sosea n-aveam voie sa trec oricand si pe oriunde, de pe o parte pe alta. Invatasem ca nu este bine sa te uiti in fantana, ca-ti poate veni ameteala si te poti prabusi. Faceam ceea ce invatasem. Invatasem ca nu e bine sa tragi cu prastia la intamplare, pentru ca piatra poate nimeri in geamurile unui vecin si poate nimeri in geamurile propriei case. Faceam ceea ce invatasem. Invatasem ca nu se umbla cu focul pe langa paie sau pe langa surcele sau pe langa vita-de-vie, pe care o depozitau, cand isi taiau viile altoite, oamenii in curti. Faceam ceea ce invatasem. Tot ceea ce invatasem respectam, in masura posibilului si atat cat ma ducea pe mine mintea. Respectam cu sfintenie toate regulile pe care le impuneau ai mai batrani cu mine. Dar spaima de a vorbi despre prizonierii de razboi parca nu mi-a trecut nici acum. Ma temeam, o data cu batranii si copiii satului meu, ca nefericitii care fusesera anuntati ca morti si care reusisera sa se intoarca in sat sa nu fie luati inapoi daca vorbim despre ei si despre viata lor in prizonierat. Si nu vorbeam despre ei decat in soapta. Ne temeam sa nu ne auda cineva. Prizonierii de razboi ne sugestionau, fara voia lor, cu senzatia ca, oricand, ordinul de a fi pusi in libertate poate fi revocat si ei sa fie adunati in trenuri de vite si dusi in lanturi, inapoi, dincolo de harta. Dar ca sa simtim noi, toti, si batrani, si copii, aceasta apasare, inseamna ca prizonieratul de razboi exista si in satul nostru, in noi, isi avea agentii si tribunalele acolo. Noi toti eram niste prizonieri de razboi, care, in sfarsit, intelegeau ce e cu ei. Se putea ca mica noastra permisie sa expire si sa ne ia, cu case si cu cimitire, inapoi in prizonierat. Nu stiam nici atunci, nu stiu nici azi, cine anume ar fi putut sa ne auda. Si nu stiau asta nici taranii care le luau si le analizau, si le disecau, si le injurau, si le spalau, si le discutau pe toate, dar despre prizonieri discutau aproape-n soapta si parca spre a nu se intelege exact ce discutau. Prizonierii de razboi veneau de dincolo de harti, din zona pe care mintea mea de copil si mintea de copil a lui Gavarica, baiatul caruia i s-a intors tatal din prizonierat, si mintea lui Costel, si mintea lui Vasile nu o puteau intelege. Harta era prea mica, prea stramta pentru realitatea teribila din care se intorceau prizonierii de razboi la ei in tara si ajunsi cu nu se stie cate mijloace de transport si cu nu se stie cata umilinta, in fata curtilor lor, in fata caselor lor si rugandu-se la Dumnezeu, pe tot drumul nesfarsit al intoarcerii, sa nu cumva sa se fi intamplat ceva grav cu ai lor, sa nu fi murit tatal, sa nu fi murit mama, parca se speriau de propria lor sansa, ca mai sunt vii. Si, mai ales, o, Doamne, nu stiu daca e ceva mai ingrozitor decat lucrul de care se temeau ei, intorsi acasa, cand se rugau la Dumnezeu sa faca numai ce crede el, cu ei, cu lumea, cu fiintele cele mai dragi, dar sa fie bun si sa nu lase faradelegea sa-i striveasca, sa nu se fi maritat nevestele lor. Si tocmai asta se intampla. Moartea li se parea, cum ni se pare, tuturor, o intamplare fireasca a vietii, tragica, dar fireasca. Asa este facuta viata, sa cuprinda in ea si moartea si sa dea tuturor dreptul la speranta vie. Dar ei, care veneau de pe front, ei, care nici macar nu aveau voie sa-si aduca aminte prin ce suferinte trecusera, ei nu puteau concepe ca, atata vreme cat au lipsit ei, viata familiilor lor a continuat si familiile lor, nevestele lor, copiii lor si-au putut trai soarta lor, in mod normal, iar unele dintre neveste, anuntate ca barbatii lor au murit sau neanuntate nimic si avand dreptul de a crede orice despre barbatii lor disparuti, s-au maritat. S-au maritat cu alti barbati. Din aceeasi tara pentru care luptasera cei ce devenisera prizonieri de razboi. Unii dintre prizonierii de razboi se vedeau nevoiti sa accepte ca a fost in firea lucrurilor, la vreme de razboi, chiar si violul pe care un soldat de ocupatie l-a putut comite asupra femeii care ramasese acasa in sat. Ce sa-i faci? Ne-a ocupat tara, ne-a furat bogatiile, ne-a pangarit fantanile, ne-a spurcat istoria, ne-a injosit nevestele. Asta a fost. Era cumplit, dar se suporta. Insa ideea ca niste consateni, ideea ca niste cunostinte, uneori niste prieteni au putut sa se insoare cu nevestele lor, ale prizonierilor de razboi, care n-au avut nici o vina c-au fost pe front si ca, in lupta lor grea, in lupta lor pe viata si pe moarte, nu si-au pierdut viata, ci doar libertatea, si au fost ani si ani tarati prin gheturile si prin smarcurile altor tari si altor continente, ideea ca ai de-acasa n-au avut incredere ca se vor intoarce, oricat de tarziu, si cei plecati pe fronturi si ramasi in viata si care-i aparasera pe-ai de acasa, inclusiv pe-ai de le luau nevestele, ideea asta li se parea cea mai insuportabila. Era o idee grea, ii apasa, ii insangera, ii facea sa prefere intoarcerea inapoi in prizonierat. Bai, omule, mai bine m-as fi intors in prizonierat decat sa-mi gasesc nevasta, cu copil facut de altul, in bratele ei, si venind la poarta sa ma-ntrebe cine sunt eu si pe cine caut, imi spunea, dupa cativa ani, fostul prizonier Silvica Popa. Stii cum a fost? Hai sa-ti spun, sa ma mai racaroesc. M-am dus acasa si poarta era inchisa. Am dat ocol pana sa ma hotarasc. Dar n-aveam taria sa deschid ochii. Am batut cu piciorul in poarta. A aparut ea. Ea nu stia saraca, nu stia cine sunt si dintr-o data si-a dat seama. Si a albit toata. A albit toata si a inceput sa chiraie: Aoleu, veniti lume ca s-a-ntors al meu al mort! Aoleu, veniti lume! Si plangea si fugea, parca nu stia in ce directie sa fuga, si nu stiu de ce o fi crezut ea ca vreau sa intru neaparat, dar tragea de drug, sa-l fixeze si cainii au inceput sa latre la mine m-am mirat ca nu ma mai cunosc nici cainii, si mi-am dat seama, tarziu, incoace, ca nu puteau sa fie cainii mei ai batrani. Erau catelandri, erau altii, care semanau cu cainii ai batrani, ca toti cainii intr-un sat sunt cam de un fel, e amestecatura asta a lor, pe care n-o poate stapani nimeni. Daa€™, auzi tu, ma? Cand eram in poarta curtii mele, dupa ce facusem tot drumua€™ ala din iad incoaa€™, si-am vazut-o pe ea cu copilul in brate venind si-ntrebandu-ma; ""Daa€™ dumneavoastra pe cine cautati?"". Eu eram dumneavoastra ala al ei... In clipa aia, as fi vrut sa ma intorc tocmai acolo unde mi-a fost al mai greu, intelegi sau nu-ntelegi? Asta a fost cea mai nenorocita zi a prizonieratului meu de razboi, aia in care m-am gasit in fata casei mele, a curtii mele, a nevestei mele si-n fata copilului altuia, aflat in bratele ei. Si stiam ca nu putea sa fie soldat strain ala de-i facuse copilul nevesti-mii. Stiam ca eu nu pot fi tatal copilului ala. Si-asta a albit-o pe amarata asta. Si mi-era mila de ea si-mi venea si s-o omor si mi-am dat seama ca n-am ce-i face, n-am ce-i face, ca aproape 10 ani tacusem, n-am putut sa-i scriu, si poate s-o fi maritat de mult, poate sa fi trait de mult cu asta, care era, precis, din satul meu. Si n-am vrut sa aflu mult timp cum il cheama, intelegi tu, n-am vrut sa stiu cine-i asta. Cine-i asta care a pandit ca eu sa mor in razboi ca sa-mi ia nevasta, ca, daca pe acolo pe unde eu imi petrecusem saptamanile de la inceputul prizonieratului, as fi stiut c-o sa gasesc pe nevasta-mea maritata, sa stii ca mai bine ma omoram. Sau tradam, sau saream, omoram si eu vreun paznic, doi, nu puteam sa ma omor, si ii faceam si pe ei sa ma omoare, ca nu-mi luam eu zilele, ca nu-i crestineste. Eu am crezut, prin luptele alea pe care le-am dat, si prin namolul ala, si prin transeele, si gheturile prin care am trecut, band apa din urma de copita de cal, am crezut ca ma intorc si eu acasa, ma-ntorc si eu, daca oi avea viata, si ne punem si noi pe viata, pe trait, ca stiam ca-i lasasem doi copii, ii lasasem o avere, ii lasasem credinta, intelegi? Si-a venit ea, nu altcineva, chiar ea, langa stalpul portii si m-a intrebat: Daa€™ dumneavoastra pe cine cautati?, si i-am spus: Ba nenorocito, ba femeie, eu sunt, sunt eu, barbatul tau, am venit de pe front, am venit din prizonierat. Eu sunt. (continuarea in numarul viitor)
(din volumul ""Mastile insangerate - Proze scurte din perioada 1969-2001"", Fundatia Iubirea, Fundatia Constantin, Editura Paunescu - 2001)