Mirii nemuririi

Se agata de plecatul afara, vezi, asa cum oricine se agata de un barbat sau o femeie, de un copil care sa te mute de la umbra la soare, de o slujba care sa-ti asigure o pensie... Acel instinct al supravietuirii care poate ca lui chiar ii lipseste. Lui Margarit ii e limpede altminteri ca omul asta habar n-are pe ce pamant calca. Oricum vorbeste ca si sigur. Nu-i pasa daca e inteles sau barem ascultat. Dupa ce mai devreme l-a vazut amutind aproape un ceas, uite-l acum ca nu se mai poate opri. Margarit se uita la el ca prostit, cu buzele tuguiate, incremenit parca in pornirea de a-l intrerupe ca sa-l contrazica.
- Piedica si greutatea, crucea, e in om. Omul e de fapt crucea pe care o duce. El trebuie sa ia aminte la el insusi ca sa poata duce crucea. Nu s-o taraie. Deja o taraie cand incepe sa se planga ca-i e greu, cand se vaicareste, sau isi munceste mintea cu tot felul de planuri si strategii, care pasamite l-ar scapa de greutate. Omul se tot amageste ca intr-o buna zi s-ar vedea scapat de greutate, de cruce, de el insusi adica. El nu vrea sa stie, se face ca uita ca doar in mormant se elibereaza cu adevarat, cand ar ramane din el doar crucea de la cap, ca un semn si o amintire...
Margarit il vede ca s-a infierbantat in ultimul hal, si de la ce. Doar ca i-a spus sa aiba grija cu casa, ca are o familie, o cruce pe care s-o taraie ori s-o duca dupa el, ce mai conteaza? El e atent la vorbe si se impiedica de vorbe ca nerodul, cand moartea-i cat capra pa capul nostru. Auzi ce-l framanta pa el, tot filozofii de doi bani. Cica omul, da, mai da-l dracului de om ca pan' la urma-si merita soarta.
- N-ar trebui ca omul sa se amageasca facandu-si griji. Greutatile care-l apasa, fie ca le duce ori le taraie, fie ca le pacaleste ori le ocoleste, e tot una.
- Ba dac-ai sta nepasator. Daca n-ai fi in stare sa te lupti, atuncea ce s-ar alege?
Rafael nu-l aude pe Margarit. Habar n-are, de cat l-a batut soarele-n cap pana i-au mucezit creierii.

---

Despre autor: