Intr-una dintre primele mele incursiuni la Savarsin, fosta si actuala resedinta a familiei regale, pe atunci sanatoriu de nevroze, o vreme casa de oaspeti a nomenclaturii comuniste, am intalnit un istoric de arta, pasionat specialist al depistarii falsurilor, de la care am auzit pentru prima oara de van Meegeren, descris ca un adevarat Leonardo al capodoperelor mincinoase. Aveam
sa ma intalnesc peste o vreme cu numele legendarului olandez intr-una dintre cartile lui
Trevanian, creatorul unor
fabuloase personaje.

Precum Jonathan Hemlock, asasin profesionist dar si expert in pictura, sau Nicholai Hel, alt asasin, poliglot, dusman al globalizarii, preocupat de supravietuirea speciei umane.
Primul, inzestrat cu o memorie vizuala remarcabila, explica la un moment dat care este principala greseala a falsificatorului, el are tendinta sa fie mult mai exact, mult mai precis decat creatorul originalului si tocmai insistenta pe detalii il poate da de gol. Al doilea se multumeste cu stampe clasice japoneze, in cautarea unor frumuseti de mult disparute.
Tehnica pare simpla la prima vedere, se ia o pictura relativ lipsita de valoare din secolul al XVII-lea, se razuieste cu grija vopseaua originala, se picteaza ce ai de pictat si se obtin crapaturile foarte fine ale suprafetei prin coaceri repetate la cuptor, folosind culori care sa reziste la expertiza, cum ar fi un albastru obtinut din lapis lazuli, o piatra semipretioasa. Fara a mai pomeni alte trucuri care sa treaca testele de autentificare a tabloului, asa-zisele ""cinci probe tehnice"", domeniu rezervat, pare-se, exclusiv specialistilor.
Van Meegeren, negustor de tablouri si pictor considerat mediocru, a fost acuzat dupa razboi, in 1945, ca a vandut o comoara a artei olandeze, un tablou de Vermeer, unui important demnitar nazist. Tradator? Nu, doar falsificator. Dispretuit de critici pentru lipsa de originalitate, van Meegeren se hotarste sa picteze o capodopera, ""Cina de la Emmaus"", pe care i-o atribuie lui Vermeer. Criticii se extaziaza. Urmeaza alte sase ""capodopere"" semnate Vermeer, pictorul acumuleaza o avere substantiala, nimeni nici nu banuieste ca ar putea fi vorba de falsuri. Dar acuzat de tradare, se hotaraste sa demonstreze incompetenta criticilor sai si picteaza in inchisoare un nou Vermeer, dovedind astfel ca l-a inselat nemilos pe maresalul Goering, care a apucat sa afle adevarul inainte de a fi executat.
Din ""simpatizant nazist tradator de tara"" devine erou national, cel care a salvat capodoperele de lacomia invadatorilor. Din nefericire, moare cu putine zile inainte de a fi pus in libertate. Genialul falsificator olandez, care iti inconjurase casa cu plantatii de liliac pentru a ascunde mirosul chimicalelor pe care le manipula, ne-a oferit poate darul indoielii, capacitatea de a ne bucura de o opera de arta pentru ceea ce este si nu pentru semnatura. Autentic? Cu atat mai bine. Criticul Theodore Rousseau spunea ca se poate vorbi doar despre falsuri de proasta calitate, cele reusite continua sa fie expuse in galerii si muzee, sa bucure colectionarii, sa incante privitorii.
Reproducerile, mai mult sau mai putin reusite, au depasit faza artizanala si s-au transformat intr-o adevarata industrie. Unul dintre centrele ei, Dafen, o modesta suburbie a orasului Shenzeng din China, exporta anual peste 5 milioane de picturi in ulei, mai mult de jumatate din productia mondiala. La intrarea in ""satul artei"", o sculptura de bronz, o mana care tine o pensula, nu lasa nici o umbra de indoiala asupra ocupatiei de baza a localnicilor. Exista si un mic ""Musee du Louvre"" la Dafen, mai modest decat indepartata sa ruda pariziana, plin cu statui de Michelangelo, cu tablouri de Da Vinci, cu nenumarate panze semnate van Gogh, toate produse pe banda rulanta. Succesul este legat mai putin de creativitate si mai mult de eficienta, comercianti din Hong Kong, Europa, SUA, comanda picturi celebre cu miile sau chiar cu zecile de mii.
In Dafen lucreaza mii si mii de pictori, unii dintre ei capabili sa inlocuiasca un chip dintr-un tablou celebru cu cel al iubitei cumparatorului (la mare pret sunt portretele modificate bazate pe originalele lui Gustav Klimt) sau sa ofere ""Cina cea de taina"" a lui Leonardo intr-o varianta care chiar daca nu este prea reusita are o alta ""calitate"", e foarte, foarte ieftina.
Pictorii de aici, ca si unii artisti adevarati, lucreaza in liniste, fara a fi presati de termene de predare, isi stabilesc singuri orarul. In jurul atelierelor creste doar bambus, nu liliac.