Dumnezeu este al tuturor

Defectele de evolutie ale Romaniei nu sunt de natura religioasa. Daca nu ne-am miscat atata timp nu e de vina ortodoxia, ci noi. (Emil Cioran)
Pentru cei care inteleg critica intr-un anumit fel, precizez ca nu sunt nici evreu, nici mason; provin dintr-o veche familie de tarani, care a cuprins, ascendent sau colateral, multi preoti. Strabunicul meu a fost preot de tara, ca si tatal si bunicul sau. Cu veneratie si sfanta piosenie pastrez amintirea batranilor preoti din satul meu, adevarati patriarhi. Si ca ei au fost mii si mii de preoti umili raspanditi peste tot. Care crestinau pruncii, ii invatau apoi pe vechi bucoave zdrentuite tainele buchiilor, ii cununau apoi intru Hristos, si propovaduia cuvantul Domnului despre smerenie, cinste, cainta si rugaciuni de iertare a pacatelor; si tot Lui incredintau sufletele parintilor si bunicilor lor, sloboziti in pacea vesnica. Credinta in Dumnezeu, Biserica au constituit principalul element de coagulare si de pastrare a unitatii si identitatii noastre nationale.
Biserica a continuat sa aiba o influenta mare asupra marii majoritati a romanilor si sub comunism, cu toate umilintele la care a fost supusa. Au disparut vacantele de Pasti si Craciun, ne-am trezit cu Mos Gerila. Multi studenti au fost exmatriculati fiind surprinsi in biserici in noaptea Invierii. Dar toate acestea n-au fost de ajuns. Partidul nu putea neglija o atat de mare forta de influentare, si cum dorea sa controleze totul, a infiltrat si in Biserica colaboratori. Asta s-a intamplat mai ales intre fruntasii bisericii, pe cand marea majoritate a preotilor au ramas preoti. Multi dintre acestia au fost inchisi; trei din unchii mei preoti au facut puscarie.
Se stie ca sub comunism nu puteai ocupa o functie inalta fara acordul partidului. Iar pentru a ocupa o astfel de functie, care aducea avantaje materiale consistente, trebuia sa fii disciplinat, sa asculti si sa raportezi. Tot pe astfel de motive se ocupau parohiile din marile capitale europene sau de aiurea. Motivul "am fost obligat" nu poate fi invocat, decat, poate, cu rare exceptii. Ca sa slujesti pe Domnul nu e neaparata nevoie sa ocupi o inalta functie ierarhica, ci poti s-o faci intr-un schit umil sau intr-o biserica de tara. Celalalt argument, "daca nu acceptam eu, ce se intampla cu Biserica", este si mai fals. Venea altcineva si atunci acela ar fi fost, posibil, blamat; iar cel care ar fi renuntat la functie ar fi fost venerat.
Oricine poate gresi; a gresit si Sfantul Petru si chiar de trei ori. Dar Bunul Dumnezeu ne-a oferit posibilitatea iertarii; prin recunoastere, pocainta, smerenie. Dar nerecunoasterea greselilor din partea unui slujitor al Domnului, numai pentru a nu pierde locuinta somptuoasa si privilegiile unei pozitii ierarhice superioare, mi se pare o ofensa adusa lui Dumnezeu si credinciosilor. Caci Biserica este a lui Dumnezeu si a credinciosilor Lui, pe cand preotii sunt doar slujitori. Biserica Ortodoxa este, asa cum ii si place sa auda, o Biserica nationala. Deci este si a mea, pacatos cum sunt, dar fiu al Tatalui meu Ceresc. Si sunt lucruri care ma amarasc. N-am sa uit luxul in care traiau inaltii prelati sub comunism; nici urma de haituire pentru cei care erau cuminti. N-am sa uit faptul ca unchiul meu preot, la iesirea din puscarie, a recunoscut in episcopul sau pe unul din fostii lui anchetatori. N-am sa uit preotul care, vrand sa puna o "pila", pentru a ma impresiona sau a ma speria, mi-a marturisit ca pe el Securitatea la care lucra i-a ordonat sa se faca preot. N-am sa-l uit pe parintele Cinciu, reclamat de coleg pentru a-i lua parohia, si care, iesit din puscarie, si-a gasit sotia nebuna. Devenise cleptomana; iar batranul preot, albit de ani dar drept ca si credinta lui, in fiecare seara umbla cu sacosa prin magazine, ca sa restituie cele furate in ziua respectiva. Si sunt multe alte lucruri pe care le stiu si as putea sa le spun.
Exista multe voci care spun ca aflarea adevarului, lucru atat de des cerut de Iisus, ar dauna Bisericii. Desi nu este asa, incep sa inclin ca e mai bine sa nu deschidem dosarele preotilor. Celor care n-au demnitate de a-si recunoaste greselile, care n-au daruirea Dumnezeiasca de a-si cere iertare cu umilinta, smerenie, este inutil sa-i obligi s-o faca. Oricum, o vor face formal si fariseic.
Sa nu le deschidem dosarele; macar din stima si veneratie pentru miile de preoti anonimi, cinstiti, cu harul Domnului, cu respect pentru sfintele taine si scrieri, si care, prin umilinta si daruirea lor au sfintit acest pamant al atat de incercatei noastre patrii.
Oamenii vor continua sa vina la Biserica; fiindca credinta nu moare. Si fiindca oamenii vin la Biserica sa-L intalneasca pe Dumnezeu. Care e mai presus de toti si de toate.

---

Despre autor: