Dragomir despre Noica

uscat, fara carne, al carui profil aducea in chip izbitor cu cel al unui corb. Sau, mai bine spus, cu cel al unei cotofene. Pur si simplu asta era impresia pe care mi-o dadea acest om: o pasare zimbind tot timpul si iradiind in jur un aer de un cinism vitriolant.
Iar trasatura cea mai surprinzatoare a acestui batrin statea in lumina pe care zimbetul i-o arunca pe fata, un zimbet ce-i subtia si mai mult chipul, accentuindu-i curbura nasului si impingindu-i colturile gurii undeva in spate si in sus, pina aproape de arcadele pometilor, intr-o miscare de balans tegumentar ce imprumuta figurii sale lumina impresionanta a unui spirit mefistofelic. Dragomir avea ceva dracesc in alura, ceva tulburator si totodata nelinistitor, un fel de incordare ce venea dinauntru si cauta sa prinda expresie pe un chip ce parca nu a ar fi fost facut sa o primeasca, de aici senzatia de tensiune reprimata si inabusita in sine, dar o tensiune eminamente rece, fara dram de patima sau de reverberatie emotiva: un ghiuj mustacind draceste sub neastimparul unei gindiri ce isi pierduse virtutea sensibilitatii. Un om al carui umor perpetuu impiedica patrunderea oricarei priviri indiscrete intr-o intimitate ce se zavorise pe veci in sine. Dragomir glumea mereu, adica se ferea mereu, parind un om a carui masca de bonomie voioasa ascundea laturi pe care nu le poate ascunde altora decit asa, prin ironie. Vorbea usor si fara poticneli, cu fraze scurte si seci, impanate de expresii straine, si, desi nu avea caldura in expresie, era un vorbitor ale carui cuvinte le puteai asculta cu placere ore intregi.
Dragomir mi-a vorbit atunci de Noica asa cum il cunoscuse in anii interbelici. Ii reproduc cuvintele dupa notitele pe care mi-a dat voie sa le iau in timp ce-l ascultam: "Pe Noica l-am cunoscut in 1935 la Facultatea de Filozofie, intre noi fiind o diferenta de 7 ani. Nu pare mult, dar la virsta aceea era foarte mult. Pe masura ce deceniile au trecut, diferenta aceasta s-a tasat, dar atunci, in studentie, decalajul de etate ma facea sa-l privesc pe Noica ca pe un intelectual la al carui statut nu puteam emite pretentii. Dinu era deja quelqu'un, nu o figura de prim-plan, dar totusi era cineva. Tocmai de aceea m-a rascolit franchetea cu care mi s-a adresat de prima oara:
Imi dai voie sa-ti spun Sanduc?
Era un aristocrat sadea, imbracindu-se ireprosabil, dar fara nici o preocupare de gust si fara nici o dorinta de a-si marca distinctia. Aristocratia romana interbelica era in cea mai mare parte a ei de origine fanariota, fiind o lume vlaguita si totusi plina de stralucire. In ea nu puteai patrunde decit daca erai un print spiritual sau daca erai bogat. Facind parte din ea prin nastere, Noica fusese scutit de dorinta de parvenire.
Ca om, facea pe timidul, dar nu era timid. In schimb, avea ceva onctuos si ipocrit in infatisare, un fel de curtoazie flegmatica si senina. Era lipsit de orice morga si de orice inclinatie spre snobism, ba chiar facea impresia unuia care vrea sa-si estompeze obirsia, imbracindu-se cit mai sters si mai putin izbitor. Numai ca nu putea, distinctia lui fiind mai curind constitutionala decit vestimentara. Lucrurile acestea sint greu de inteles astazi, cind Bucurestiul a fost nivelat in materie de gusturi, moravuri si diferente sociale. Dar atunci, stratificarea societatii bucurestene era un dat inexorabil, iar una din marcile stratificarii statea in moda vestimentatiei, geschweige denn1 statutul, virsta si prestigiul fiecaruia dintre noi. Or, Dinu, spre deosebire de noi, era os domnesc, din casta astora care au astazi nume de strazi. Era imbracat intotdeauna dupa moda actuala din Paris, nefiind niciodata expus riscului umilitor de a se imbraca dupa moda de ieri. In interbelic, moda de ieri era cea mai rea, cea mai declasanta. Daca te imbracai dupa moda de acum cinci ani era in regula, dar fereasca sfintul sa te fi imbracat dupa moda de ieri, erai privit ca un paria. Cioran, de pilda, era complet anacronic in materie de vestimentatie, ba chiar traia un fel de voluptate atunci cind se razvratea, prin purtarea unor haine cit mai demodate, impotriva tiraniei modei bucurestene. si el, si eu, veniti din Ardeal, am trait complexul provincialilor picati in Bucuresti. Am fi vrut sa fim cineva, dar, helas, ne era greu sa ne adaptam.
Dinu, in schimb, era aici chez-soi, si daca n-ar fi avut afurisita aia de fire ascetica, si-ar fi putut petrece viata din amor in amor si din dineu in dineu. Cind l-am cunoscut, Dinu publica regulat in Vremea si se misca intr-un grup de prieteni cu profil de casta. Nu era bagaret, nu vorbea despre sine, era greu sa-l scoti din pepeni, pe scurt era baiatul bun par excellence. Nu darima socluri si nu era revolutionar. Era original mai curind, dar nu revolutionar. Ii placeau cucoanele, dar putea si fara ele. Cind ma gasea stind la o terasa in anturajul mademoiselelor din epoca, Dinu le saluta ireprosabil cu un
Sarut-mina, domnisoarelor!
, dupa care se apleca la urechea mea:
Sanduc, lasa scrumbiile astea, si hai repede la Ateneu ca vorbeste Nae!
Asa era Noica, incapabil de a intelege ceva din rostul femeilor. Le privea ca pe o anexa a speciei umane, din partea carora nu te puteai astepta decit la batai de cap. Pe Wendy, o femeie urita, slaba si lustlos,2 a ales-o ca sa scape de celelalte. Nici propriii copii nu au fost o prezenta in viata lui, desi ii iubea in felul lui.
Lumea filozofica in care ne miscam noi atunci avea drept corifeu intangibil pe Nae Ionescu. Mi-e cu neputinta sa te fac sa intelegi ce influenta avea Nae in acea vreme. Era o personalitate strivitoare si fascinanta, cu o forta aproape hipnotica de insufletire a tinerilor. Vorbele lui erau purtate din gura in gura, fiind comentate saptamini la rind dupa ce fusesera rostite. Avea naturaliter o inteligenta demonica, a carei putere de convingere tinea de forta lui de sugestionare afectiva, nu de argumentele logice. Eu l-am audiat doar de citeva ori si, cu toate ca nu am trait vraja caruia ii cazuse prada Noica, am simtit imediat forta acestui profesor.

---

Despre autor: