Alexandru Dragomir: "Filosofia e gandirea capcanei in care traim"

nu intr-o opera. Moare in 2002 fara sa fi publicat vreodata ceva. Abia dupa moartea sa ies la iveala "caietele Dragomir", continand un uimitor exercitiu de gandire solitara. Debuteaza postum cu volumul Crase banalitati metafizice (Humanitas, 2004). In 2005 i-a aparut (tot la Editura Humanitas) cel de-al doilea volum, Cinci plecari din prezent. Exercitii fenomenologice. Al treilea volum se intituleaza Caietele timpului (Humanitas 2006). Revista Studia Phaenomenologica i-a dedicat un numar (IV, 3-4, 2004) ce contine comentarii (in franceza, germana si engleza) despre personalitatea si opera sa, precum si o serie de texte ale lui Dragomir traduse in franceza si engleza.

Filosofia ca incercare de dumirire
Victor Gelan
Atunci cand citesti chiar si numai cateva pagini scrise de Alexandru Dragomir nu poate sa nu te surprinda un lucru: felul in care autorul trateaza problemele abordate. Ceea ce surprinde este, pe de o parte, specificul multora din temele abordate, iar, pe de alta parte, modalitatea insasi de abordare a acestor teme.
Cine s-ar astepta sa descopere in scrierile lui Dragomir numai problematici "majore" si "grave" ale filosofiei, cu alte cuvinte teme consacrate ale traditiei filosofice, ar putea fi incercat de o oarecare dezamagire. Dar daca va avea rabdarea si motivatia sa mearga mai departe in aprofundarea gandurilor autorului, va descoperi ca modul specific de abordare (de "atac") al diverselor teme se invecineaza, sub diverse aspecte, cu marile probleme ale filosofiei. Neasteptatul de care se poate "lovi" cititorul in parcurgerea scrierilor dragomiriene vine, in parte, (in concordanta cu cele discutate mai sus) din faptul ca unele dintre cele mai banale si familiare probleme ale vietii de zi cu zi sunt tratate cu o demnitate asemanatoare cu cea a marilor probleme filosofice, acordandu-li-se o importanta cel putin egala (daca nu, uneori chiar mai mare).
Astfel, problemele vietii cotidiene, problemele lumii in care traiesti, ale propriei tale lumi, problemele cele mai trecute cu vederea (adica problemele neproblematice) ajung sa constituie veritabile probleme filosofice ce merita sau chiar trebuie sa fie in mod necesar abordate. "Filosofia e gandirea capcanei in care traim", spune la un moment dat Dragomir.1In legatura cu aceasta "capcana" apare nevoia de-a te dumiri. A gandi capcana si a incerca sa o intelegi (dar inarmat cu instrumentele filosofice corespunzoare si cu o cat mai buna legatura la sursa - ceea ce au gandit filosofii dinaintea ta), a te lamuri in privinta ei inseamna pentru Dragomir a face filosofie: "Eu vreau sa ma lamuresc cu lumea mea. Asta se cheama a face filosofie."2
O astfel de incercare a gandirii filosofice ne trimite la anumite caracteristici specifice modului de tratare pe care Alexandru Dragomir il cultiva in abordarea diverselor problematici. O astfel de caracteristica se evidentiaza prin aceea ca nu se pleaca de la incercarea de a construi un sistem sau de a umple vreo schema conceptuala dinainte gandita, ci de la incercarea de a gandi onest, de a intelege, de la incercarea de-a te dumiri.
Dar a intelege ce? A te dumiri in legatura cu ce? Am spus-o deja mai sus: a intelege viata, a intelege lumea in care traiesti, a te intelege in ultima instanta pe tine insuti (pe tine insuti in raport cu cele din jurul tau - cu lucrurile ce te inconjoara, in raport cu ceilalti asemenea tie si in raport cu tine insuti). Daca a face filosofie inseamna a gandi astfel de probleme, atunci ce inseamna a gandi?, se intreaba Dragomir. Ce inseamna a gandi filosofic ne intrebam noi asadar? Iar raspunsul nu intarzie sa apara: a gandi inseamna a fi capabil, dupa ce te-ai luptat cu gandurile altora, sa revii la tine insuti cu gandurile lor cu tot; sa poti gandi pe cont propriu dupa ce ai trecut prin gandurile celorlalti, sa poti sa-ti retragi apele la tine insuti (dar nu oricum, ci imbogatite) dupa ce le-ai revarsat pe tarmurile gandirii celorlalti, dupa cum ar zice Noica. Punctul de plecare esti, prin urmare, tu insuti. Ramane sa ne intrebam atunci: care este insa punctul de sosire, destinatia? Exista oare ceva de genul unei destinatii? Exista vreo destinatie dinainte stabilita, vreo destinatie unde trebuie in mod necesar sa ajungi?
Nu. In incercarea proprie de a intelege, de a te dumiri nu exista un punct fix la care trebuie sa ajungi, un punct dinainte stabilit si in vederea caruia se vor indrepta ulterior toate eforturile tale. Nu incerci, cu alte cuvinte, sa faci ca o schema de gandire sau un anumit model "sa tina", ci incerci sa vezi daca ceea ce gandesti tu (modul in care intelegi tu lucrurile) chiar "tine".Acest mod de a proceda poate foarte bine fi asemanat cu modelul Savantului si Poetului ce apare in filosofia lui Mihai sora.3 Savantul este cel care stie unde va ajunge din chiar capul locului, chiar dinainte de a porni la drum, iar Poetul este cel care nu stie unde va ajunge in mod exact, dar stie ca undeva va ajunge si, mai mult, stie ca trebuie sa ajunga undeva. stie din start unde va ajunge si nu-i ramane decat sa-si desfasoare ulterior pasii si sa inteleaga totul din aceasta perspectiva, celalalt intelege pe masura ce parcurge drumul si ajunge la un punct fix pe masura ce intelege.
Modalitatea de a "ataca" problemele in stil dragomirian trimite in mod clar la tipul de demers fenomenologic care presupune in primul rand o justificare (cu rol de fundare) factica, iar apoi o fundamentare ontologica. Dragomir ajunge la aceasta din urma pornind, cel mai adesea, de la cea dintai. Aceasta modalitate de abordare filosofica te face parca sa accepti fara rest si deci sa subscrii la remarca facuta de Husserl la un moment dat4: "Nicht von den Philosophien, sondern von den Sachen und Problemen muss der Antrieb zur Forschung ausgehen."5 Incercarea de dumirire pe care o traieste Alexandru Dragomir este o incercare proprie, in cel mai inalt grad intima, o incercare realizata in singuratate. Dar o asemenea incercare se poate realiza si in comuniune cu cei din jurul tau. Aceasta incercare de a-l dumiri pe cel de langa tine, pe celalalt, este de fapt o impreuna-lucrare. Dumirindu-l pe celalalt, te dumiresti din nou pe tine insuti. Cu alte cuvinte, te re-dumiresti, adica te dumiresti din perspectiva unui alt unghi din care nu ai avut pana atunci sansa sau ocazia sa privesti. Aceasta impreuna-lucrare, care este dumirirea, este o traire a spiritului purtata intre cei ce participa la ea.
Aceasta extraordinara putere de revelare a asa-zisei dumiriri este ceea ce intelegea Alexandru Dragomir prin filosofie. A intelege lumea in care traiesti si a gandi, a te dumiri, prin urmare, ar fi ceea ce nu numai ca trimite in mod direct la cea mai profunda problematica filozofica, ci in aceasta consta insasi filosofia.
Note
1 Dragomir, Alexandru, Crase banalitati metafizice, Humanitas, Bucuresti, 2004, p. 79.
2 Dragomir, Alexandru, Op. cit., p. 80.
3 Sora Mihai, A fi, a face, a avea, Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1985, pp.10/11, 39/40, 67/68, in mod special 95/96. si Sarea pamantului, Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1978, pp. 147/148.
4 In 1911.
5 Nu de la filosofii, ci de la fapte si probleme trebuie sa porneasca imboldul spre cercetare; in Husserl, E., Conferinte pariziene, Paideia, Bucuresti, 1999.

Fiinta in timp la Alexandru Dragomir
Ana Petrache
"Ceea ce face dintr-un om un filosof e necontenita prezenta muta a problemei lumii."
(Al. Dragomir)
Pe planul filosofiei adeseori retii o idee pentru ca ea se leaga de o intamplare, de un eveniment al vietii tale pe care il poti povesti si a carui morala este ideea. O intamplare a fost si intalnirea mea cu gandurile lui Alexandru Dragomir. Eram studenta in anul I la una din facultatile umaniste ale Universitatii Bucuresti si la sugestia unui coleg, care facea in paralel si Facultatea de Filozofie, am ajuns la cursurile lui Gabriel Liiceanu, despre Heidegger. O alta intamplare a facut sa fiu prezenta la curs in ziua in care Liiceanu a venit in fata studentilor si le-a spus: azi a murit Alexandru Dragomir si de aceea azi nu vom face Heidegger, ci voi tine un curs in memoria acestui om. Moartea sa, singura certitudine pe care o avem asupra viitorului, asa cum insusi Dragomir spune, a fost intamplarea care mi l-a relevat pe acest ganditor.
In limbaj comun, intamplarea este un fapt divers, in limbaj filosofic intamplarea este ceea ce se opune necesarului, ea sta sub semnul posibilului. Punand intrebarea: "ce este intamplarea?" intram in gandirea lui Alexandru Dragomir, care observa ca avem o situatie paradoxala, "ce este" vizeaza esenta, ceea ce e necesar, in timp ce intamplarea se refera tocmai la opusul esentei. Deci si neesentialul contine in sine ceva esential: de a fi neesential.
Moartea apare in scrierile lui Dragomir in cadrul reflexiei despre timp, caci ea este ceea ce anunta incheierea curgerii timpului. Departe de a fi interpretata in felul cioranian, moartea nu este intr-un raport de excludere cu viata, ci de limitare. Iar ceea ce le leaga este ceea ce Heidegger numea "fiinta intru moarte", faptul ca omul cat traieste este constient ca va muri. Dar curgerea timpului este pentru Dragomir mai importanta decat moartea, care apare firesc, ca oprirea acestei curgeri. Am putea spune ca timpul este unul dintre conceptele cheie ale gandurilor sale, caci toate stau sub curgerea lui, pana si desfasurarea gandului.
Nu poti sa gandesti prezentul, ci doar trecutul foarte apropiat. In momentul formularii gandului despre ceva prezent, deja ceea ce a fost prezent a devenit trecut si ganditorul este in contratimp cu gandul lui despre prezent, ce secondeaza prezentul si e trecut. Dar cum nu poti sa gandesti prezentul nu poti sa gandesti coerent nici trecutul. Atunci cand spui: "trecutul este ceea ce nu mai este" are loc o contradictie, cum e posibil ca ceva sa fie ceea ce nu este? Cu atat mai mult despre viitor, care este necunoscutul, despre care nu avem cum sa stim, nu se poate spune ca este. Mai grav, dat fiind acest statut ontologic al viitorului, critica lui Hume asupra cauzei si a efectului poate fi extinsa asupra a tot ceea ce va sa vina. Aceasta poveste a timpului si a desfasurarii sale este ceea ce mi-a atras atentia in Caietele timpului.
In aceste conditii in care prezentul este "a fi" si "a fi" este prezentul, dar in care prezentul nu poate fi gandit, solutia pe care o putem imagina pentru a iesi din aporia descrisa este prezentul constant, eternul, fiinta parmenidiana despre care putem spune si din prisma ideilor de mai sus ca e justificata identificarea fiintei cu gandirea. Nu ma contrazic cu ceea ce am spus mai sus, caci acolo era vorba de posibilitatea gandirii in existenta, si nu in fiinta. Pot deplange doar din nou alegerea aceluiasi verb "a fi" atat pentru a exprima existenta cat si fiinta. Problematica este insa iesirea din timp si astfel omului ii ramane incercarea de a modifica intrebarea "ce este". Trebuie spus ca lui Dragomir nu i se pare relevanta distinctia clasica intre "a fi" folosit drept copula si "a fi" folosit pentru a arata apartenenta la fiinta si existenta.
Tot legata de timp este si orice incercare de cunoastere pe care omul o face. Lumea prezenta, spune Dragomir, este alcatuita din trecutul fiecarei particule elementare, apoi procesul de cunoastere presupune experienta, legata de trecut prin esenta ei.
O alta idee care poate fi preluata de la Dragomir, mai ales de cercetatorii din domeniul filosofiei mintii, care incearca sa gaseasca o teorie satisfacatoare asupra naturii constiintei, este vizualizarea acesteia in timp, ca fiind suma momentelor trecute la care se adauga constientizarea momentului prezent. Aceasta este experienta subiectiva ireductibila, qualia, pe care fiecare dintre noi o are si care face ca constiinta si constientizarea mea sa fie ale mele, cu accentul pe pronumele personale. Ceea ce mi se pare important in aceasta viziune este imposibilitatea de a desparti constientizarea de constiinta, prima e doar un fapt al prezentului, care, nelegata de trecutul altor constientizari, e pierduta in neant o data cu clipa trecuta. A doua, constiinta, care nu are un sens moral aici, e deci o constructie temporala a eului, care pentru Dragomir este "existenta transcendentala a trecutului".
Aici revenim la caracterul ambiguu al trecutului care nu mai este, pentru ca este un alt moment decat prezentul, care singur este, dar dintr-o anumita perspectiva trecutul este, pentru ca ducem cu noi trecutul nostru in constiinta. Tot in ambiguitate este si faptul ca trecutul este al nostru, in sensul ca e in constiintele noastre individuale, dar nu e al nostru, pentru ca de o parte nu este, pe de alta nu este al nostru pentru ca nu depinde de noi (atunci cand a depins nu era trecut, ci prezent). Aceeasi ambiguitate este de gasit si atunci cand ne referim la viata noastra, care este a noastra pentru ca ne este data noua, si o purtam in noi, chiar daca vine din afara noastra si ne e luata tot asa.
Acest raport intre noi si ceea ce e in afara noastra, care descrie raportarea constiintei la lume, ne poate aduce aminte de Noica cu contradictia lui unilaterala: eul contrazice lumea pentru ca e altceva decat exteriorul, lumea in schimb nu contrazice eul, caci il cuprinde. Nu vreau sa spun ca unul dintre filosofi s-ar fi inspirat de la celalalt, ci doar ca in discutiile lor prietenesti, nemultumirea in fata disjunctiilor exclusive era un punct comun. Oricum, modalitatea de a depasi astfel de binoame era diferita pe de o parte intr-un sistem bine inchegat, uneori chiar excesiv, cu raporturi clare intre general si individual si intre tema si antitema, la Noica si printr-o analiza fenomenologica nesistematizata la Dragomir.
Nesistematicul este explicabil prin faptul ca scrierile nu au fost sortite publicarii, prezentarii in fata alter-ului. Scrierile lui sunt incercari de a intelege lumea prin filozofie, fara pretentii academice, fara dorinta crearii unui sistem. Dar prin insusi acest caracter al lor sunt vii, speciale, aratand ca filosofia nu e doar o disciplina academica abstracta, fara legatura cu viata, ci este chiar incercare de a intelege lumea.

Crase sinceritati metafizice
Catalin Buciumeanu
Intalnirea cu Alexandru Dragomir mi-a prilejuit un mare neajuns. Am aflat ca e posibil sa gandesti si altfel decat auzisem si invatasem eu ca se gandeste.

---

Despre autor: