Uneori, in miezul unei zile de august, oamenii de la poalele Carpatilor isi inalta ochii
spre cer si raman apoi cateva clipe pe ganduri. Cand se apuca din nou de lucru, o unda de melancolie pare a fi trecut peste sufletul lor. Sus, in albastrul
cerului, siruri de cocori aluneca spre miazazi. De cand
oamenii s-au pomenit pe aceste pamanturi, plecarea cocorilor nu s-a petrecut fara o usoara parere de rau. Toti cati au trait aici au incercat-o, incepand cu cei mai vechi dintre ei, felurite neamuri si triburi barbare. Dacii, de pe
culmile Carpatilor, iar de langa apele Dunarii, scitii au privit
trecerea cocorilor spre miazazi - si oricat de aspru le era sufletul, umbra anticipata a toamnei
il va fi invaluit. E vechi de mii de ani gestul cu care cei de la Dunare urmaresc plecarea pasarilor migratoare, si tot
atat de vechi sentimentul
incercat. In cerul inalt, al carui smalt albastru nu s-a innegrit
inca pe nicaieri, ce tipete lungi, prevestitoare, si cat de
dramatica pare imprejurarea! Dand ascultare legilor implacabile care ii guverneaza viata,
intregul neam al cocorilor se aduna, sfasiat de nostalgii, dar disciplinat in mari formatiuni aeriene, si porneste spre sud, lasand in urma lui presentimentul unui mare sfarsit.