In curtea casei in care locuiam in anii '50, pe Calea Rahovei 381, cresteau un cais si un visin care se umpleau primavara de flori, o fasie de trotuar cu piatra "mozaic" era paralela cu o poteca de pamant batatorit, cimentul altern cu razoarele unor trandafiri de Bordeaux, otetarii si socul de langa ulucile de lemn cu zorelele catarate pe spaliere, ingrijite de un colonel pensionar. Acesta a adus in ograda aceea citadina, in 1957, primul televizor: un Temp 1 rusesc. Cantarea 50 de kilograme si avea ecranul cat o carte postala.
Colonelul si proprietarii nostri stateau in doua corpuri de cladire inspirate de stilul Bauhaus, ridicate in anii '30, dotate cu tablou electric automat, bai cu robinete nichelate si cazi mari smaltuite, sprijinite pe picioare de metal. Apa de spalat era incalzita iarna de un cazan cu termometru in sobita caruia ardeau lemne. Dincolo de micul trotuar care marginea aceste doua imobile, la cativa metri de cais si de visin, se afla un rand de casute scunde unde sedeau niste chiriasi varstnici care foloseau o privata din lemn si o cismea invelita iarna in paie ca sa nu inghete. Una din aceste familii, compusa dintr-un croitor, sotie si soacra, intrebuinta pentru iluminat lampi cu petrol. Intre cele doua corpuri de cladire cu peretii de la nord acoperiti cu vita salbatica vinetie mai era o casuta cu marchiza, adica un antreu cu geamurile brizbrizate colorate, constituit pe un schelet de metal, servind de anticamera si debara. Casa aceasta batraneasca avea doua odai despartite printr-un antreu. In camera din dreapta locuia mama colonelului, nonagenara nascuta in ultimul an al domniei lui Alexandru Ioan Cuza, o femeie blanda tintuita la pat de boala, bucuroasa intotdeauna de cateva inghitituri de vin dulce. In cealalta camera locuia cu parintii o fata cu trei ani mai mare decat mine, care mi-a aratat odata in mare taina niste monezi grele de metal, cu efigia unui barbat tanar, pe care am silabisit: "Mihai I, Regele Romanilor". Pareau iesite din lumea basmelor cu regi si imparati, desi nu trecusera decat 15 ani de la turnarea lor!...
"Domnule", nu "tovarase"
La cateva sute de metri departare se afla o frizerie particulara cu oglinzi mari si doua sau trei fotolii de piele pe a carei firma agatata deasupra intrarii scria "La Ionel". Sotia frizerului, care il ajuta in meserie - ii era un fel de asistenta - purta si ea halat alb. Am auzit-o povestind o intamplare semnificativa pentru acele vremuri. Dupa nenumarate filme rusesti, rula in Bucuresti unul englezesc: "Lady Hamilton". Lumea se aseza la coada in fata casieriei chiar de la 11 seara pentru a putea cumpara in dimineata urmatoare doua bilete; nu se vindeau mai mult unei persoane. O doamna intre doua varste le spusese celor cu care statea la rand ca lua biletele pentru o nepoata care tocmai se casatorise si pentru sotul acesteia. Era cadoul ei de nunta.
Pana in 1960, cat am locuit in Calea Rahovei, nu am auzit cuvantul "tovarase". Lumea se adresa cu domnule, doamna, domnisoara, domnita, cucoana, conita, coana... Invatatoarea de la scoala, o femeie tanara, foarte apropiata de copii, sotie de medic, era "Doamna". Directorul scolii, domnul Dobre, un barbat care se apropia de 50 de ani, imbracat in costum si cu cravata proaspat innodata la gat - trecuse moda sepcilor proletare -, avea o tinuta de institutor autentic. Am apucat uniforma pepita cu sortulet, tocul de lemn cu penita de cinci bani, calimara cu gat ingustat pe care o purtam intr-o husa de bumbac lucrata cu iglita, penarul cu abac in interior, betisoarele pentru socotit... Cu copiii din vecini si cu fata din curte mergeam la toate deniile din Saptamana Patimilor si la "trecerea pe sub masa" din Vinerea Mare, ca si la spovedit si la impartasit.
De Sfantul Nicolae, de Craciun, in unele case se petrecea pana in zori cu vin adus din provincie amestecat cu sifon, racituri, purcel la tava sau friptura de pasare. La sfarsitul mesei se servea cu polonicul, in cesti, o bautura azi disparuta: cruson, continand alcool, avand un gust asemanator cu al salatei de fructe. Oricat ar fi incercat sa se abtina, invitatii evocau vremurile frumoase, "normale", de altadata, calatoriile in strainatate, spectacolele, distractiile Bucurestiului interbelic...
Carute si camioane trase de cai
Cand nu treceau tramvaie, pe inserat, mai ales iarna, se lasa uneori o tacere patriarhala sau de-a dreptul rurala, intarita de amurg, intrerupta apoi de de zgomotul potcoavelor de cai rasunand pe piatra cubica cu care era pavata strada. In anii 1958-'59-'60, intre Chirigiu si Piata Rahova circulau numeroase carute, unele acoperite cu coviltir. Aprovizionarea magazinelor si a pravaliilor particulare se facea cu camioane trase de cai. Acestea erau mai repezi decat carutele, avand in loc de roti din lemn pneuri cu ventil. Cu camionul cu cai soseau de la umplut lazile cu sifoane ale micilor localuri, se transportau toamna de la depozit "transele" de lemne si carbunii folositi la incalzit si la gatit, se aducea acasa o mobila noua sau erau carate lucrurile cu prilejul unei mutari. Atelajele si caii erau adapostite in curtile din cartier; mai existau potcovari cu nicovale, precupeti de ovaz si de fan...
In restaurante precum "Strugurel", din apropiere de intersectia Caii Rahovei cu Strada Sebastian, dupa tipicul mostenit de dinainte de razboi, vainbursul de la tejghea - barmanul de atunci - era incins cu un sort gros de cauciuc lung pana la pamant, incheiat la spate cu sireturi de piele.
Radea cu o lopatica de lemn spuma fiecarei halbe si a fiecarui tap de bere trasa cu furtunul dintr-un butoi, de asemeni, din lemn. Tot el turna in pahare si toiuri alcooluri numite de unii clienti "Adio, mama!", "Te-am zarit printre morminte", "Verde" (rachiu de izma), disparute de cateva decenii, ca si secarica, o bautura galbuie, tare, foarte populara si ieftina, cu care, in martie 1953, la orase si sate deopotriva, oamenii se imbatasera de bucurie afland vestea mortii lui Stalin.