Modul in care se circumscriu masinile din zilele noastre scenei culturale in care traim este mai degraba
o dovada a exhibitionismului excentric decat a unei pasiuni inaltatoare. Multi dintre noi au crescut cu creierul setat pe muzica unor ani in care se canta despre masini cu sufletul mare, nu cu banii gramada. Desigur, exista o probabilitate mare ca nu toti sa fi inteles despre ce e vorba in versurile lui Bruce Springsteen, dar asta o putem pune pe seama diferentelor culturale si distantei apreciabile a oceanului care ne desparte. Dar anii in care omul nostru Bruce canta despre ce simti pe langa un Dodge sau ce inseamna un Chevy 69 s-au cam dus. Acum vedem aceleasi patru roti pe ecran si in minte
cand auzim piesele la radio, dar cu mentiunea ca efectul generat nu mai intra sub registrul fratiei din pasiune, ci mai degraba sub cel al jmecheriei de care io sunt plin si tu nu esti, sa moara mama. Cromu"" de pe grila, jante, capace, faruri, capota, antena, oglinda si schimbator e obligatoriu daca esti cumva vreuna din trupele pe val si vrei sa nu cazi de pe el, ca vreun surfer ratacit. America a dat din nou tonul, dar muzica asta nu prea e pe gustul tuturor. Se pare ca nici un producator de masini nu mai e demn de trupele vocal-instrumentale din tara tuturor posibilitatilor. Iar individualismul inteles de americanii care isi modifica masinile la sange da nastere, uneori, unor hidosenii extrem de nepractice. Sunt convins ca nu mai e mult pana cand copiii nostri nu vor mai putea face diferenta intre o masina tunata si una
de serie. Ca doar la televizor se vede clar ca Mercedes-ul, daca nu e bling, daca n-are geamurile negre antiglont, jante pe 22 cromate, mitraliera retractabila pe trapa si DVD player in loc de luneta, sigur nu e original.