Emmanuel Levinas si provocarile exterioritatii

poate descoperi omul platonic existenta adevarata a ideilor si tot acolo il va cauta Augustin pe Dumnezeu. Aceasta schema platonico-augustiniana (unde interior este totodata superior) a fost arareori pusa in discutie: ea s-a perpetuat tacit ca dogma indiscutabila a filozofiei occidentale, metamorfozandu-se sub chipurile cele mai diverse. Dar iata ca o voce atipica a filozofiei secolului XX se incapataneaza sa afirme contrariul: este vorba de Emmanuel Levinas, al carui discurs filozofic arunca o umbra de neincredere asupra excelentei si suprematiei interiorului. Dimpotriva, spune el, in firidele interiorului, sinele nu face altceva decat sa se ascunda si sa-si disimuleze responsabilitatea pe care o are fata de celalalt om. Sinele se retrage si se ascunde in el insusi asa cum se ascundea Adam in Gradina Edenului, fugind din fata lui Dumnezeu, ferindu-se din calea vocii care il chema la un fata-catre-fata al sinceritatii. Interiorul este spatiul ascuns in care creste nestingherit nodul egoismului meu de subiect, nod ce nu poate fi taiat decat de survenirea straluminatoare a evenimentului alteritatii, de chemarea celuilalt.
Asadar, dualitatea dintre interior si exterior nu revine in primul rand la dualitatea dintre adevar si parelnicie, ci la aceea dintre ascundere si expunere. Intrand in mine insumi, eu nu caut, intai de toate, un presupus adevar al imanentei, ci ma ascund, sustragandu-ma din fata exigentei incomode a responsabilitatii. In fata chipului celuilalt, ego-ul se pune pe sine sub semnul intrebarii, dislocandu-si centralitatea sa de subiect: el se trezeste impovarat cu sarcina de a-l lua pe celalalt in grija. Prin urmare, miscarea autentica a sinelui nu consta in retragerea in pesterile umbroase ale interioritatii, refugiu al launtrului, ci in iesirea din sine, in expunerea in fata celuilalt, in responsabilitatea pentru celalalt, pana la sacrificiul de sine.

---

Despre autor: