Despre dramaturgul si prozatorul Ervin-Deutsch Laszlo nu se stiu prea multe sau, mai bine-zis, destule lucruri pentru a-l considera o figura populara a peisajului literar de la noi. Biografia acestuia, insa, ar putea suscita un anumit interes, daca ne gandim numai la statutul sau de evreu nascut in Cluj, deportat in temutele lagare ale mortii de la Auschwitz, cu un an inainte de sfarsitul razboiului, eliberat apoi, pentru ca, la intoarcerea in tara, sa fie supus unui alt gen de persecutie, cea a cenzurii comuniste. In anii '60, scriitorul, care imbratisase intre timp profesia de chimist, propune pentru reprezentare mai multe piese, nu tocmai pe linia tematica a partidului. Una singura, "Palaver", ajunge sa figureze in caietul-program al Teatrului Evreiesc de Stat din Bucuresti, in stagiunea 1966-1967. Dupa mai multe tentative esuate de a se impune ca dramaturg, deceptionat, fara doar si poate, de abuzurile comunismului, L. Ervin-Deutsch alege sa se refugieze, culmea, tocmai in Germania, tara terorii sale. Intre timp, continua sa scrie si sa-si traduca singur textele, fara a mai visa la recunoasterea publicului.
In anii 2000, Editura RAO reediteaza atat volumul celor noua piese interzise "Cain. De Amore. Tezeu", cat si mai norocoasa "Palaver", text scris in amintirea "celor aproape sapte milioane de evrei din Europa, asasinati si jefuiti". O noua piesa, "Incantatio", aparuta la Editura Nemira (Bucuresti, 2006) in editie trilingva, romana, maghiara si engleza (traducerea pentru versiunea in limba engleza ii apartine lui Petre Muresan), confirma, la randul ei, oscilatia dramaturgului intre doua mari dimensiuni ale biografiei sale - memoria si uitarea.
Piesa in trei acte "Incantatio" se deschide cu un prolog mut. Imagini ale deportarilor si ale lagarelor de exterminare germane, urmate de forfota garii din Cluj, in care ratacesc cei doi tineri protagonisti, Vera si Ary, sunt proiectate, chiar pe cortina, asa cum sugereaza autorul, pentru a crea, cu viteza suportabila retinei, istoria acestora, de fapt memoria care va insoti personajele. Actiunea este plasata in 1945, anul in care autorul insusi fusese eliberat din Dachau. Se recunosc, in trecere, semnele vremurilor noi - tineri entuziasti marsaluind cu tarnacoape in spinare spre "reconstruirea tarii". Ceva din atmosfera lagarelor lasate in urma se strecoara dubitativ, accentuand sentimentul de lume straina, daca nu chiar ostila pentru cei doi. Amanarea intrarii in oras, ca si lungile reflectii pe teama revenirii sunt sursa unei nostalgii incurabile. L. Ervin-Deutsch creeaza o adevarata "persona" din acest sentiment al incurabilului, care va reveni cu cinism de-a lungul intregii piese. Un soi de regret amestecat cu senzatia pierderii si a alienarii sunt dominantele primului act: "Vera - ...peste sapte ani fiecare celula din noi se va fi schimbat... va fi alta decat acum. Din aceea care sunt azi, peste sapte ani nu va mai ramane nici macar o singura celula. Si totusi, intr-un fel, daca voi mai exista, tot eu voi fi, purtand in mine toate amintirile eului care sunt acum si ale eurilor in care ma voi transforma".
Urmatoarele doua acte descriu monografia bolii si a mortii care o rapune pe Vera. Suntem in toamna anului 1972, intr-un salon de spital. Hiatul urias, cei 27 de ani stersi practic din existenta eroilor, risipeste mult din tensiunea pe care autorul insistase la inceput, chiar in detrimentul personajelor. Datele problemei sunt fundamental schimbate. Pe patul de suferinta, Vera asculta "Muzica apelor" a lui Handel, scufundandu-se intr-o poetica a uitarii, in timp ce restul personajelor, mai numeroase acum, joaca diferite roluri, unele dintre ele total nerealiste, in fata mortii. Un nou chip al instrainarii se contureaza acum, dar filozofarile sofisticate in clipele de sinceritate cruda ii suprapun acestuia o masca artificiala. Actul final este un adevarat numar de iluzionism, aratand cum poti muri cufundandu-te in memorie. In prim plan revine Ary, chirurgul, magul, ucigasul si iubitul tainic al Verei (nu i-am fi banuit atatea nuante tanarului din actul I). Vera este supusa unei sedinte de hipnoza, prilej pentru ea sa spuna in sfarsit tot ce crede despre cei prezenti si pentru cititor sa-i intrupeze mai bine, adoptand, in lipsa de altceva, parerea muribundei, frusta, dar incarcata de subiectivism. Aceasta dimensiune mistica schimba pentru a doua oara datele incalcite ale celor doi protagonisti, a caror tinerete sta acum intr-o noua lumina, fara sa mai poata modifica in vreun fel destinul necrutator. Din pacate, povestea nu se leaga, are turnuri imprevizibile si paguboase pentru tensiunea dramatica a piesei, dand in cele din urma impresia de nefinisare. Am lasat in plan secund relatia amoroasa dintre Vera si Ary, care, daca ar fi fost mai atent nuantata, ar fi putut crea un liant intre acte si ar fi dat mai multa consistenta personajelor.
Latura cu adevarat interesanta a piesei consta, insa, in permanenta alunecare intre biografia unui proscris si fictiunea meditativa nascuta din ea. Aici se infiripa discret un joc emotionant si subtil, pr linia caruia ar putea fi recuperat un dramaturg pe nedrept marginalizat.