Editorialul de joiIntrarea Romaniei in societatea post-seculara?

Dupa sfarsitul razboiului rece, tot mai multi teoreticieni ai statutului si relatiilor internationale au vorbit de "sfarsitul istoriei" precum neoconservatorii americani (Fukuyama) sau de criza statutului-natiune, macinat de orgoliile comunitatilor etnice si de presiunile societatii globale.
Celebrul filosof german Habermas considera ca modernitatea a luat sfarsit si ca democratia de tip liberal isi traieste chinuit ultimele sale forme de manifestare. Autorul citat consi-dera ca societatea actuala este pusa in fata unei noi definiri a raportului dintre religie si stat, determinata de criza valorilor promovate de iluminism. Andrei Marga, unul dintre cei mai autorizati exegeti ai operelor lui Habermas ne cheama de asemenea, "la iesirea din relativism", anuntand, sfarsitul modernitatii occidentale.
Invitatia la meditatie asupra relatiilor noi dintre individ si stat, dintre persoana umana si comunitatea religioasa constituie, cred, un prilej de a face o analiza succinta a societatii romanesti. In efectuarea ei este indispensabil a se pleca de la intrebarea fireasca: este societatea romaneasca in fata unei noi paradigme?; a consumat statul roman toate avatarurile modernitatii?; suntem capabili prin elitele noastre sa intram intr-o societate post-seculara, in care valorile religiei crestine sa fie revalorizate si afirmate? La aceste intrebari se pot da, cred, cateva raspunsuri ultrasintetice.
Modernitatea romaneasca a inceput tarziu, desi am putea spune ca elitele noastre au fost mereu conectate la valorile iluminismului si liberalismului european. Statul roman a fost fondat, in secolul al XIX-lea, dupa criterii liberale, copiind institutii democratice occidentale, de cele mai multe ori contrastante cu o societate rurala, inapoiata, dominata de natio-nalisme ieftine, aflate la limita radicalismelor, asa cum s-a intamplat la sfarsitul secolului al XIX-lea si prima jumatate a secolului al XX-lea. Democratia noastra liberala a durat, cu mici intervale de autoritarism, pana la al doilea razboi mondial, un timp prea scurt pentru a umple formele institutionale noi. Comunismul a rupt apoi pentru mai bine de patru decenii cursul fragilei democratii romanesti.
Dupa 1990, am asistat la o creatie institutionala in care se vad atat remanentele liberalismului nostru antebelic, cat si formele mentis bolsevice si neobolsevice. Incapacitatea noastra de a crea institutii durabile si eficiente se poate observa din Constitutia adoptata in 1991. O putere executiva bicefala care determina confuzii si populisme de tipul celor intalnite mai ales dupa 2004, un parlament bicameral, in care delimitarile functionale sunt haotice, o putere judecatoreasca politic controlata prin ministrul justitiei si presedintie, condimentata pe alocuri cu independenta manifestata de Consiliul Superior al Magistraturii sunt numai cateva din exemplele ce creioneaza o lume care se arata mai degraba la limita premodernitatii tarzii, dominata de un relativism atat in valorile democratice cat si in cele crestine.
In alta ordine de idei, in lumea moderna si chiar in cea post-seculara bazata pe valorile crestine, elitele sunt purtatoarele mesajului civilizatiei si al schimbarii. Elitele romanesti, daca ele pot fi numite astfel, sunt mai degraba de tip fanariot, dispuse doar sa jefuiasca avutiile publice, fiind mai tot timpul "sub vremuri", cum zicea cronicarul.
Am spus elite in general, desi unii colegi de breasla mi-ar putea reprosa lipsa unor delimitari ontologice. Fireste ca in lumea occidentala un universitar performant este privit cu respect in comparatie cu un politician corupt si incompetent.
In societatea romaneasca, din pacate, lumea universitarilor se confunda cu cea a politicienilor. Investitura aristocratica de tip medieval consacrata de sintagma "ai carte ai parte" se traduce, in spatiul romanesc, indeosebi in lumea politica, prin "ai avere, neaparat trebuie sa ai si titlu universitar" si de aici, cortegiul de confuzii, de neincredere si de lascivitate academica.
De la aceste "elite" nu putem astepta dezbateri doctrinare, mesaje coerente, atasament fata de valorile democratice si crestine. Lipsa lor de viziune asupra constructiei statale sau participarea la marile dezbateri occidentale se observa si din modul cum schimba orientarile politice.
Relativismul politic creator de partide populiste (unele care se revendica de la crestin-democratie), de aberatii precum fuziunea dintre partide populare si liberale, trecerea de la o doctrina social-democrata la una populara este mai degraba specific unei societati care inca nu si-a consumat premodernitatea si modernitatea.

---

Despre autor: