Cazul Andrei Plesu si tema colaborationismului (I)

In cateva numere la rand, cotidianul Gardianul a facut cunoscute opiniei publice documente de arhiva care-l privesc pe Andrei Plesu. Titlurile si subtitlurile spun cate ceva despre continut: "Barbile. Mihai Pelin sustine ca Andrei Plesu i-a furnizat informatii unui ofiter din fosta Securitate", "Stimate Secretar General" etc. Vineri 27 august, mai multe personalitati au raspuns la intrebarile Gardianului sub titlul: "Societatea civila sustine ca Plesu nu a fost colaborator al Securitatii". Serialul m-a indemnat sa fac o analiza a cazului.
Ca principiu general, ziaristul are datoria sa indice cititorului daca este personal implicat in tema abordata. O fac si eu, amintind ca in 2001, Andrei Plesu mi-a intentat un proces de calomnie in urma declaratiilor mele, ca ar fi santajabil datorita dosarului sau. Documentele recent aparute mi-au dat dreptate. Insa ceea ce ma face sa revin asupra cazului sunt declaratiile aparute in Gardianul de vineri. Caci intelectualul roman se dovedeste prizonierul fie al relatiilor personale, fie al oportunismului, fie al lenii care-l face sa-si dea cu parerea in chestiuni nestudiate, si asa ajunge sa simplifice ingrozitor subiectul.
Incep cu una dintre sustinerile lui Stelian Tanase: "Plesu nu poate fi banuit de colaborare cu Securitatea, era o victima a sistemului...". Tanase o afirma simplu, relaxat, dar cat de gratuit! Putea cineva sa-l banuiasca pe Alexandru Paleologu? Dar pe Stefan Augustin Doinas, un intelectual de o decenta comportamentala tulburatoare? Data fiind lumea in care am trait si date fiind strategiile din ce in ce mai sofisticate ale Securitatii, ne putem astepta la surprize de la oricine.
Chiar de la oricine? Sa nu existe oameni pentru care as pune, cum se zice, mana in foc? Exista. Ar fi si absurd si o necuviinta sa am vreo suspiciune in ce-o priveste pe Doina Cornea. Viata si comportamentul lui Dumitru Iuga imi par dincolo de banuiala. Si mai sunt desigur alti cativa care ne pot scuti de starea de veghe. Numai ca pentru mine, Andrei Plesu nu are cum sa intre in aceasta categorie.
Mi se pare chiar paradoxala si stranie imaginea care s-a impus in opinia publica, a unui Andrei Plesu om de mare caracter. Increderea aratata de Stelian Tanase nu e deloc singulara. In 2001, un lung sir de personalitati culturale au semnat o scrisoare deschisa in care dadeau expresie solidaritatii cu, citez: "Andrei Plesu a carui integritate sta, pentru semnatarii acestei scrisori, deasupra oricarei indoieli". Ce anume din viata domnului Plesu le sustinea o asemenea convingere? A fost membru de partid, a ajuns secretar de partid in institutul in care lucra, a fost promovat de regim in anii '70, de vreme ce el tinea conferinte la Bonn, Berlin Est, Jakarta etc. O fi domnul Plesu simpatic, o fi avand simtul umorului, dar acest tip de cariera implica cel putin coniventa cu sistemul totalitar. Cum se pot concilia oportunismul indispensabil secretarului de partid care circula prin lume sa promoveze cultura Romaniei - domeniu pe atunci rezervat - cu statutul omului de caracter? Astazi, cand vedem cat de umil se exprima in memoriile adresate lui Ceausescu ("apelez tovarase Secretar General, la dreapta dumneavoastra judecata si la intelegerea dumneavoastra omeneasca..." etc.), referirea pompoasa la "integritatea lui Plesu" devine de-a dreptul compromitatoare pentru cei ce-o sustin. Nici nu era nevoie de aceste noi probe pentru a-l plasa pe Plesu in categoria celor care cochetau cu regimul. Iar plecarea, dupa scandalul meditatiei transcendentale, cu o bursa in Germania si publicarea, in 1988, a unui volum precum Minima Moralia erau cu totul inaccesibile omului obisnuit, daramite unei victime!
Pentru mine, care i-am cunoscut cariera avand acces la detalii, la fel de putin a fost Plesu un model de integritate si dupa 1989. Imediat ce a intrat in Cabinetul primei strigari pro-Iliescu, s-a distantat de Grupul pentru Dialog Social din care facea parte. Ca ministru, a sustinut in cateva situatii critice oamenii sistemului impotriva democratilor care contestau politicile nationaliste din anii '90. A jignit oameni precum Virgil Ierunca sau Ticu Dumitrescu, dar a vorbit intotdeauna extrem de masurat, precaut, fata de puternicii care-i puteau periclita situatia - Ion Iliescu, Virgil Magureanu, ba chiar si Ristea Priboi. In 1993 si-a pus numele in fruntea Dilemei, desi initial saptamanalul era o diversiune menita sa infrunte revista 22, publicatia intelectualilor anti-iliescieni. In 2000, a acceptat impotriva cerintelor exprese ale legii sa devina membru al Colegiului CNSAS, contribuind astfel, de la inceput, la discreditarea institutiei. Fata de o astfel de istorie este fireasca suspiciunea, ca si intrebarea: ce se mai afla in spate?

---

Despre autor: