In ziua de 31 august 1944, evenimente aprige s-au petrecut la Bucuresti: maresalul Ion Antonescu, conducatorul statului roman, dupa ce fusese doborat de conspiratia care il avea in frunte pe Regele Mihai I, a fost predat unei garzi comuniste. O saptamana mai tarziu, el a fost rapit, predat sau luat cu forta, spuneti actului cum doriti, de agentii sovietici. Impreuna cu Ion Antonescu erau dusi in captivitate colaboratorii sai cei mai apropiati: prof. av. Mihai Antonescu, ministrul de Justitie, ministrul de Externe si vicepresedintele Consiliului de Ministri, generalul Constantin Pantazi, ministrul Apararii, Constantin Z. (Piki) Vasiliu, Inspectorul general al Jandarmeriei si subsecretar de Stat la Ministerul de Interne, Eugen Cristescu, seful Serviciului Special de Informatii (SSI), generalul Constantin Pantazi, ministrul; de Razboi, prof. Gheorghe Alexianu, Guvernatorul Transnistriei, generalul Constantin Toblescu, seful Directiei Sigurantei si Ordinei Publice din Inspectoratul General al Jandarmeriei, sotia maresalului Maria Antonescu, presedinta Consiliului de Patronaj, Comisarul Guvernului pentru problemele evreiesti Radu Lecca, colonelul Mircea Elefterescu, prefectul Politiei orasului Bucuresti. Cum au ajuns prizonierii la Moscova si cum au fost tratati in timpul anchetelor? Ce-au vrut sa stie anchetatorii rusi de la ei? Ce au marturisit Antonescu si oamenii sai anchetatorilor de buna voie si ce au fost siliti sa semneze? Au fost maltratati sau au beneficiat de un regim privilegiat? Si de ce au fost readusi la Bucuresti? Iata intrebari la care nu numai istoricii cauta raspunsuri, ci si multi cititori preocupati de enigmele epocii. Documentele au stat ferecate in Arhiva Centrala a Serviciului Federal de Securitate al Federatiei Ruse (Federalnaya Sluzhba Bezopasnosti - FSB) vreme de 60 de ani, si apoi, microfilmate, au ajuns la Washington, in Arhiva Muzeului Memorial al Holocaustului din Statele Unite. Dupa cum informeaza ingrijitorul editiei, istoricul Radu Ioanid, este pentru prima oara cand FSB permite publicarea integrala in strainatate a unui dosar din arhivele sale (vezi: "Lotul Antonescu in ancheta SMERS, Moscova, 1944-, editura POLIROM, 2006). Grupul roman in frunte cu maresalul Antonescu a fost anchetat de zbirii SMERS, (o prescurtare a sintagmei "Moarte spionilor"), serviciul de contraspionaj militar sovietic, care se desprinsese de NKVD, principalul serviciu de spionaj sovietic, si activa autonom, sub conducerea fiorosului general Victor Abakumov. SMERS se afla sub comanda directa a lui Stalin. Drumul parcurs de demnitarii romani arestati, din "Salonul Galben" al Palatului Regal din Bucuresti si pana la Moscova, tur-retur, poate fi urmarit acum mai lesne si cu spor. Cunoasterea istorica face un mare pas inainte.
La 31 august 1944, generalii sovietici Burenin si Tevcenkov, din ordinul lui Stalin, au cerut prim-ministrului Sanatescu permisiunea de a-i vizita pe fostii conducatori romani arestati. Generalii sovietici au intrat in casa din Vatra Luminoasa, insotiti de o garda numeroasa de soldati si agenti, si fara multe vorbe i-au luat cu ei pe arestati si i-au transportat la Moscova.
Imediat dupa ce trenul a intrat in capitala Uniunii Sovietice, prizonierii au fost preluati de o echipa a serviciului de contraspionaj militar sovietic SMERS, dusi la Galitzin, o mica localitate la o ora departare de Moscova si inchisi intr-o vila. Anchetatorii si paznicii SMERS nu i-au maltratat, hrana era buna, adesea li se serveau icre negre si sampanie. Iar vodca si vinul negru erau nelipsite. Li s-au adus carti ale unor autori clasici francezi, si un traducator le citea in fiecare zi ziarul partidului, "Pravda". Translatorul era un ofiter sovietic evreu, care i-a insotit inca din Bucuresti, si purta numele conspirativ "Vultur". Ulterior el a fost inlocuit cu un alt ofiter, pe nume Grigore Carpovici Kalinin. Cei cinci prizonieri au fost supusi unor anchete serioase abia dupa capitularea Germaniei naziste, la 9 mai 1945. Cateva zile mai inainte, la 5 mai, generalul Abakumov i-a anchetat pe detinutii romani, punandu-le, dupa cele relatate de generalul Pantazi in memoriile sale, intrebari neimportante. Prizonierii stiau ca aceasta viata roza nu va tine la nesfarsit, dar deocamdata se straduiau sa-si pastreze verticalitatea si se bucurau de tratamentul ciudat de binevoitor al anchetatorilor. Cand gandesti cine conducea treburile serviciilor secrete sovietice, fiare ca Abakumov, sau Lavrentie Beria, si cui ii raportau acestia, pare mai mult decat ciudat modul cum au fost tratati prizonierii romani la Galitzin. O luna mai tarziu, viata pastorala de la Galitzin s-a incheiat si prizonierii au fost mutati.
Ce dezvaluie interogatoriile
la care au fost supusi romanii din "Lotul Ion Antonescu"?
Un singur om din "Lotul Ion Antonescu" a lasat o marturie scrisa despre captivitatea sovietica: generalul Constantin Pantazi. In cartea "Cu maresalul pana la moarte", aparuta dupa incheierea celui de-al II-lea Razboi Mondial", generalul Pantazi dezvaluie neobisnuita ospitalitate cu care au fost tratati la Moscova prizonierii, menu-urile cu icre negre si vodka din belsug. Istoricii vor avea ce specula pe tema acestei curioase ospetii. Maresalului nu-i erau pe plac icrele negre si vodka ruseasca. Nici ospitalitatea gretoasa a SMERS-ului. Ii era foarte clar ca-l asteapta condamnarea la moarte. Procesul-verbal al primului interogatoriu la care a fost supus de locotenent-colonelul Lihacev, loctiitorul sefului Biroului de anchete al Directiunii Generale SMERS, ne dezvaluie un militar care nu are de gand sa-si milogeasca salvarea.
Maresalul a inteles ca soarta sa e pecetluita, el a cerut hartie de scris si i-a spus generalului Pantazi: "Eu voi fi executat sigur. Nu-mi ramane de facut decat sa incerc sa va salvez pe dumneavoastra si voi incerca". A scris un memoriu si apoi, la 14 iunie 1945, a incercat sa se sinucida spanzurandu-se. Alertat, seful SMERS, generalul Victor Abakumov, a dat ordin ca arestatii sa fie supravegheati de aproape, 24 de ore din 24. Pe 16 iunie, generalul sovietic Abakumov s-a deplasat la vila-inchisoare si i-a anchetat personal pe prizonieri. Apoi, Abakumov a ordonat ca Ion Antonescu si ceilalti prizonieri sa fie transportati imediat la teribila inchisoare Lubianca. Aici, romanii nu vor mai vor fi detinuti impreuna, anchetarea lor va continua, separat, pana la jumatatea lunii aprilie 1946, cand vor fi transportati, sub excorta, inapoi la Bucuresti.
Readucerea "Lotului Ion Antonescu" inapoi, acasa
La intrebarea anchetatorului daca se socoate vinovat de razboiul care l-a purtat impotriva URSS, maresalul raspunde: "Da, recunosc." In continuare recunoaste ca devenind Conducatorul Romaniei, la inceputul lunii septembrie 1940, el a intarit legaturile Romaniei cu Germania si a permis trecerea armatelor mecanizate germane spre Balcani. Recunoaste si faptul ca in timpul razboiului, "am dat Germaniei material strategic si produse agricole". Intrebat de ce a facut acestea, maresalul raspunde: "Daca as fi refuzat alianta cu Hitler, armata germana ar fi ocupat Romania. In prima jumatate a lunii mai 1941, fara preintampinare, am fost chemat de Hitler la cartierul sau, care atunci era in orasul München. Intalnirea a avut loc intr-o vila, Hitler mi-a comunicat ca a hotarat sa atace Uniunea Sovietica. Atacul se va produce pe neasteptate si se va desfasura de-a lungul granitei de la Marea Neagra si pana la Marea Alba.... Daca voi refuza, Romania va fi distrusa de Uniunea Sovietica. Hitler a mai spus ca Romania trebuie sa participe la razboi, pentru ca URSS a luat Romaniei Basarabia si Bucovina de Nord. Numai in alianta cu Germania, Romania poate sa primeasca inapoi Basarabia si Bucovina. Hitler a subliniat ca pentru ajutorul pe care il voi da in acest razboi, noi vom primi nu numai Basarabia si Bucovina, ci si alte teritorii sovietice pana la Nipru..." Maresalul a recunoscut ca "dupa ocuparea Odesei, in octombrie 1941, comandantul Armatei a 4 romane, care se gasea acolo, generalul Iosif Iacobici, mi-a raportat ca patriotii sovietici au aruncat in aer Comandamentul roman si ca au murit aproape 130 de ofiteri si soldati. Raportand acest lucru, Iacobici mi-a cerut permisiunea de a executa acte de represiune contra populatiei. Eu am fost de acord." Anchetatorul Lihacev l-a intrebat pe Antonescu daca represiunile ii vizau pe cetatenii sovietici din Odesa, care nu au avut niciun amestec cu explozia. "Da, raspunde Antonescu, fiindca era greu sa-i descoperi pe vinovati". Intrebat daca a mai dat asemenea ordine de impuscare a populatiei civile, Antonescu raspunde: "La inceputul anului 1941, sau 1942, un functionar de la Ministerul de Razboi mi-a raportat ca pe teritoriul ocupat de noi deseori sunt cazuri cand soldatii romani sunt atacati. Pentru a impiedica atacarea lor de catre populatia civila, am dat ordin ca pentru fiecare militar roman omorat sa fie impuscati cate 100 de cetateni sovietici... Acest ordin a fost folosit numai pentru a speria populatia." Cand anchetatorul il acuza ca numai la Odesa si in imprejurimile Odesei "au fost omorati, spanzurati si batjocoriti mai mult de 200.000 de cetateni sovietici", maresalul raspunde iritat: "Eu nu permit sa se afirme ca toate aceste daune si omoruri au fost facute de armatele romane. E adevarat, si eu nu neg impuscarea cetatenilor sovietici, dar va rog sa credeti ca de nimicirea in masa a cetatenilor sovietici se ocupau germanii". Mai tarziu, la Bucuresti, in cursul Procesului, Ion Antonescu va incerca sa dea o explicatie militara, cu alte cuvinte sa justifice nu numai masacrele de la Odesa, ci si deportarile evreilor din Basarabia si Bucovina. "Nu-mi insusesc crimele, a declarat Ion Antonescu. Nici acelea ingrozitoare de la Odesa. Am dat ordine de represalii si cati sa fie omorati... Dar cand operatiunea s-a transformat in masacru, Comandamentul Armatei si seful Statului Major care erau prezenti trebuiau sa intervina si sa ma avertizeze. Nu au facut nici una nici alta... Totul mi s-a tinut ascuns...Am deportat evreii din Basarabia si Bucovina pentru motive de siguranta politica militara si pentru siguranta lor proprie... Executia a fost insa detestabila mai ales din cauza starii de spirit care domnea atunci... Vina a fost a acelora care erau insarcinati cu executia pentru ca nu au oprit coloanele... Cert este ca daca ii lasam pe loc ar fi fost toti omorati de germani, cu sprijinul unor fanatici teroristi din randurile populatiei romanesti".
E interesant de observat ca anchetatorii SMERS nu-i pun lui Antonescu intrebari privind deportarea evreilor din Basarabia si Bucovina si nici despre zecile de mii de morti evrei din Transnistria. Celelalte interogatorii, ale lui Mihai Antonescu, Constantin Pantazi, Constantin Z. (Piki) Vasiliu, Gheorghe Alexianu, Eugen Cristescu, Radu Lecca, Maria Antonescu, Constantin Toblescu si Mircea Elefterescu sunt mult mai ample decat cele ale fostului Conducator al Romaniei (cu exceptia interogatoriului Mariei Antonescu, sotia maresalului, care e sumar).
Un material istoric de-o importanta esentiala pentru cunoasterea omului, militarului si dictatorului Ion Antonescu, a mecanismelor regimului anilor 1940-1944 si a tragediei care a insangerat tara romaneasca In anii celui de-al doilea Razboi Mondial.