In aceasta vara in care grija pentru integrarea europeana a fost abandonata spre a face loc bataliei pentru deconspirarea fostilor ofiteri de securitate si a colaboratorilor lor - acoperind esecul campaniei anti-coruptie - o tanara ziarista mi-a explicat ca eu pot sa am fie un "dosar de urmarit" - si asta ar fi bine insemnand ca am fost victima - fie un "dosar de retea" - si asta ar fi rau insemnand ca am colaborat cu vechiul regim. Asadar, principala clasificare a romanilor este cea in victime si calai; restul fiind netrebnicii - cei care nu au facut nimic. (In Divina Comedie Dante povesteste insa ca in Infern tocmai cei care nu facusera nimic erau pedepsiti mai aspru decat pacatosii.)
Un atare simplism constituie un omagiu adus fostei politii politice. Societatea romaneasca este astfel impartita dupa criteriile ei in elita si gloata, iar elita in salvati si damnati. Reforma morala inseamna continuarea vechii confruntari pe aliniamentele stabilite de vechea Securitate, adesea cu instrumentele si retorica ei.
Realitatea este mai complexa. Cei care au fost urmariti nu sunt numai disidentii regimului totalitar comunist ci si colaboratorii sai. "Elita" - oponenti si suporteri - era tratata la fel din perspectiva neincrederii. Pe de alta parte, categoria disidentilor a fost eterogena. Unii au devenit disidenti prin conjunctura - cazul unor persoane bine integrate in sistem dar care au avut curiozitatea experimentelor ezoterice; altii prin inadaptabilitate la orice tip de ordine (si azi tot "disidenti" sunt punand incapacitatea lor de integrare pe seama societatii). Putini s-au opus sistemului dintr-o perspectiva revolutionara, adica promovand un sistem de valori esentialmente diferit. Sub aspect moral acestia sunt singurii cu adevarat admirabili. Nimeni nu poate fi invinuit, insa, pentru a nu fi revolutionar.
Aparatorii regimului au fost si ei de mai multe feluri. Unii au fost cu adevarat ticalosi - criminalii care au tortionat (fizic si moral) si au incalcat acele drepturi ale omului pe care nici sistemele totalitare oficial nu le neaga. Acestia se cer pedepsiti. Altii au facut-o din motive ideologice. Putem oare institui tribunale care sa condamne ideologiile? Care ar mai fi atunci diferenta intre cei ce credem in libertatea de constiinta si de exprimare si cei ce nu cred in ea? Condamnabile sunt, doar, retorica intolerantei si cei ce o transforma in act politic.
Au existat colaboratori reali si colaboratori aparenti. Unii au colaborat din vocatia urii sau din lichelism. Altii au colaborat de teama. Frica este un sentiment uman. Intr-un sistem al terorii de stat, de la ce punct devine el lasitate si se cere condamnat? Lucrurile trebuie apreciate de la caz la caz. Cunosc, insa, situatii in care colaborarea a fost acceptata tocmai spre a intoxica regimul cu informatii false menite a-i proteja pe oponentii sai ori pe suspecti. Faimosul Oscar Schindler a fost membru al partidului nazist si furnizor al masinii de razboi germane. El a salvat, tocmai pentru ca in aparenta colabora, multe vieti omenesti intrand printre dreptii popoarelor. Sa nu fi avut si sistemul comunist roman Schindlerii sai? Pentru forta morala a exemplului lor in primul rand ei ar trebui "deconspirati". Suntem cu totii convinsi ca raul este posibil. Din pacate nu suntem siguri ca si binele poate fi facut in conditii rele. Sa adaugam ca tot printre colaboratori au fost si reformistii. Ei s-au integrat spre a transforma sistemul din interior. Proiectul lor s-a dovedit iluzoriu. Putem sa ii condamnam pe cei care au urmarit acelasi scop cu revolutionarii doar pentru ca au ales utopia reformei?
Cum ar urma tratata problema celor care au sustinut sistemul represiv pana la un punct, iar apoi s-au detasat de el - "pocaitii"? Sa le refuzam oare acestor oameni dreptul de a-si schimba convingerile si pentru ratacirile tineretii sa ii excludem de la efortul social solidar la maturitate? Unii au condus sau inlesnit transformarile revolutionare izbucnite in 1989. Fara contributia lor "dosariada" de astazi ar fi fost inimaginabila. Nu este oare mai importanta pentru statutul lor actual asumarea riscului revolutionar decat conformismul anterior lipsit de pericole?
Sunt ofiteri de securitate sau demnitari comunisti care inainte de 1989 au trecut in tabere straine (la est si la vest) pe motiv ca respectul pentru valorile libertatii trebuia pus mai presus de juramantul fata de o tara confiscata de un sistem opresiv. Considerata initial ca tradare, aceasta optiune a fost validata ulterior in numele unor idealuri superioare ca si al ideii ca impotriva dictaturii orice mijloace sunt permise. Putem merge insa pana acolo, incat sa condamnam respectul fata de juramant (atunci cand asta nu a implicat complicitatea la crima)?
Aceste intrebari nu ii scuza pe calai prin relativizarea crimelor, ci, prin nuantare, ne apropie de adevarul apt a fundamenta reconcilierea si solidaritatea de care societatea romaneasca are nevoie in pragul intrarii sale in UE. Voi continua sa le explic sensul intr-un editorial viitor.