Prezentul ca o rana

Trecutul care nu a trecut e prezent si prezenta asta e adeseori sinonima cu suferinta. Poate pentru ca, asa cum spune Cioran, tristetea e din tot sufletul, amintirea poarta in ea mai multa durere decat bucurie.
Sau poate ca istoria e de vina, aceasta fatala cadere. Sau poate amandoua, mersul din ce in ce mai descumpanit al lumii oglindit in autismul din ce in ce mai disperat al omului.
Cartea Yasminei Ghata* e povestea unei moarte. "M-am stins pe 26 aprilie 1986, la varsta de optzeci si trei de ani. Istanbulul praznuia sarbatoarea Lalelei la Emirgan", spune despre sine in deschiderea cartii protagonista, femeie caligraf (sau caligraf femeie) reprezentand penultima veriga din lantul acestei arte traditionale in Turcia, latinizate si secularizate de Ataturk.
Supraveghetoare a cladirii in care sunt aruncati cativa batrani ramasi fara obiectul muncii dupa venirea la putere a "Lupului cenusiu" care a interzis alfabetul arab, deci caligrafia si pe caligrafi, Rikkat devine, putin cate putin, ucenica unuia dintre ei, Selim. "Confratii sai ar fi vrut sa-l vada ajuns intr-un azil, il tratau de fals profet. Calomniile lor il lasau de marmura. Privirea lui neagra ii acuza de ratacire. Ii califica drept avortoni de camila. Incercam in van sa-i calmez pe cei mai inversunati si-i imploram sa-si reia lucrul. Il dadeau uitarii pe Selim si reveneau la exercitiile lor de iluzionisti. Batranul Ali imi arata paginile ramase virgine si-mi explica semnificatia liniilor inexistente si procedeele tehnice ale ornamentelor absente." Aceasta pagina goala pe care mintea proiecteaza un prezent absent e insasi paradigma cartii si poate a batranetii insesi. Din tot ce-a fost odata, nu pare sa mai fi ramas nimic decat o nostalgie absolut sterila.
Dupa ce se sinucide spanzurandu-se cu turbanul sau verde, Selim ii lasa mostenire povestitoarei toate uneltele sale, impreuna cu o scrisoare de adio. "Asa am devenit caligraf. Aceasta mostenire, in stare sa-mi transmita talentul unui caligraf virtuoz, avea sa pastreze uzantele maestrului, dibacia mainilor si agilitatea degetelor lui. Constienta ca avea sa-mi zguduie din temelii existenta, am pastrat-o secreta, mi-am ascuns bucuria asa cum luasem obiceiul de a-mi ascunde durerea, cu aceeasi usurinta. De altfel, noi, caligrafii, suntem impenetrabili, cerneala ne invata opacitatea."
Din acest moment, duhul maestrului o insoteste permanent, calauzindu-i literele si volutele. Dupa ce reuseste la examenul de intrare la academia de caligrafie, institutie conservata cu titlu mai mult istoric, directorul acesteia o pune in garda in ce priveste iluziile meseriei.

---

Despre autor: