Balci de stamarie

In timp ce la Bucuresti spectacolul deconspirarilor se consuma avantat, peste satul meu prahovean se depune primul strat de tarana al toamnei. E ca o pulbere in dispersia, dimineata mai concentrata, seara mai difuza, a luminii.
Ziua de Sfanta Maria Mare, sarbatoare care pentru tarani are, ca importanta, culoarea din calendar a Pastelui, a inceput in sunetele clopotelor care se impreuneaza peste paduri. Satele, risipite, tes sonor aceeasi panza a Fecioarei, unite in credinta, evlavie si saracie prin turlele clopotnitelor.
Copil fiind, pe 15 august mergeam la balci la Apostolache, comuna vecina, la sapte kilometri de Sangeru. Nu era tanc pe toata Valea Cricovului Sarat care sa nu mearga la balciul de Stamarie. De ce Stamarie? Cuvantul, pe care multa vreme nu l-am priceput, era si este utilizat de tot norodul acestor tinuturi. Targul nu era de Sfanta Maria Mare, ci de Stamarie, taranul dovedindu-se inca o data practic si economicos in mestesugul lui de creator de limba. Aici ne dadeam, pana la deplina ameteala, in policioarele comediei, trageam, contra a zece bani, cu un puscoci de lemn in tinte desenate pe carton, despicam pe marginea santului, cu briceagul, un pepene. Cumparam zahar pe bat, nu pentru ca era mai dulce ca zaharul de acasa, ci pentru bucuria de a asista la magia preschimbarii in vata alba a cristalelor lichide. Cumparam ulcele si fluiere de lut.
Azi, cand scriu aceste randuri, ieri pentru eventualul meu cititor, am fost la targ la Apostolache, incercand sa-mi recalific si reacomodez ochiul cu o ingenuitate pierduta. As fi vrut nu sa ma dau in tiribomba, ci sa-mi cumpar un brat de oale de pamant. As fi vrut sa asist la tehnologia savanta a fabricarii zaharului pe bat.
Prima remarca. Zecile de carute care inconjurau stadionul din Apostolache au disparut. Comedia rotativa a ramas si ea in malul aducerilor aminte. Olarii au fost inlocuiti cu vanzatori de farfurii de magazin. Risipite - cateva rulete unde poti castiga (zece mii de lei tragerea), telefoane mobile iesite din uz. Caut, in multimea de gura-casca, fabricantul de zahar pe bat. Nu-i. Ba da. Iata-l. Iata-l intre doua gratare cu mici. Masinaria, simpla, compusa dintr-un ax invartit probabil de electricitatea unei baterii si un cazan de tabla (cam coclit pe la incheieturi), e in productie. Fabricantul - un tigan plictisit. Cumpar cu 15.000 de lei vechi (1,5 RON - scrie caligrafic pe o pancarta) un bat de lemn cu vata de zahar. Il dau unei mogaldete ca de varsta Alexandrei (nepoata mea de 1 an). Mai cumpar unul pentru o fetita mai mare, care pare a fi de varsta nepoatei mele Martha, de 6 ani. Amandoua se mira si se bucura.
Casc gura. Negot de haine vechi si blugi. Copiii si-au terminat zaharul de pe bat. Arunca batul in iarba. Un alt copil il recolteaza in viteza. Mai are in mana trei. Ce faci cu ele? - il intreb curios. Nenea, imi spune el conspirativ, aratand spre fabricantul de iluzii pe bat, imi da pentru zece bete un zahar gratis. N-am priceput iute afacerea. Cand am inteles-o, m-am ingrozit. Betele, care nici macar nu erau cine stie ce, intrau intr-un proces recuperator si reincarcate cu zahar. Am cautat cu privirea un politist. Apoi am renuntat si am plecat. Iluziile copilariei?
Aparatul de radio vorbeste despre Mona Musca, turnatoare. Am cunoscut-o pe Mona. O femeie care parea delicata. Cad, macabru, miturile. Cad scarbos. Nu numai cele ale copilariei. Muierusca asta plina de ifose, mimand decenii in sir adolescenta, e un bat de zahar care, cazut in balega, nu mai poate fi recuperat, oricat s-ar screme unii s-o faca.

---

Despre autor: