Intr-o revista americana, sub fotografia unui cetatean cu o infatisare
cat se poate de obisnuita, se amintea ca omul e
de meserie aventurier.

Pe moment am crezut ca trebuie sa existe o chichita la traducere, fiindca viata la hazard n-are cum sa fie o profesie. Dar, mai apoi, vazand o emisiune cu mari hoinari pe un canal tv frantuzesc, mi-am dat seama ca in alte parti ale lumii se practica. Invitatii n-aveau nimic eroic nici in felul in care aratau, nici in vorbire. Puteai sa crezi ca in discutie erau aventura existentei si a cunoasterii, a cautarii unui loc
pe potriva firii. Dar nu, subiectul era vocatia. Acei oameni cutreierau planeta cu sentimentul, cu
convingerea ca-si urmeaza
destinul si ca pribegia e o treaba prea serioasa ca sa fie lasata
pe seama veleitarilor.
Ce ma intriga in relatarile lor era firescul, fapt ce spunea ca, in Franta, in Statele Unite, in Suedia si in alte tari, talentul drumetiei se institutionalizase ca indeletnicire moderna si ca existau suficient de multi astfel de ratacitori solitari, ca profesia sa devina una onorabila.
Dupa 1990, am vagabondat de cate ori m-au tinut buzunarul si puterile. In prima calatorie in America am fost aventurier fara sa-mi dau seama: nu ma astepta nimeni la aeroport, n-aveam bani, nu stiam unde am sa dorm si cu ce puteam sa ma aleg in ziua aceea fara nici un contur, in care ma aruncam asa cum se arunca unii in bazin, fara sa se asigure ca are apa.
Pentru prima oara in viata am luat apoi la rand strazile unui mare oras cu sentimentul ca fiecare e un risc. Riscul de a ma schimba, de a-mi tulbura toata fiinta brutal. Nu ma interesau monumentele si locurile pe care le vizitau turistii,
ci cum traiau oamenii, cum erau curtile, casele, gandurile, sentimentele lor. Eram atat de insetat de acest gen de flanerie, incat, desi ajunsesem la New York seara, percepeam apusul de
soare pe Aeroportul Kennedy
ca pe un rasarit exotic. Vedeam, prin urmare, doar ce voiam de o viata sa vad: altceva, altcumva, altundeva. Atat de clinica era nevoia de noi orizonturi, ca m-am uitat cu o curiozitate nesatioasa la o familie de romani, dormind claie peste gramada pe o banca la iesirea din aeroport, cu convingerea ca am in fata in sfarsit
niste mexicani suta la suta.
De aceea, cand dau de un tanar, cu care ma inteleg, il indemn: Du-te in lume, cunoaste-o, umbla ca bezmeticul, cat esti deschis la minte si te tin picioarele, si vei avea parte de o mare desco-
perire. Te vei descoperi pe tine,
independent, scuturat de prejudecati, cu mult mai multe motive reale de a te felicita ca
te-ai nascut, indiferent ca ai nasul mare, ca esti plin de complexe si ca fetele nu te baga in seama. Fiecare calatorie e o facultate terminata cu nota maxima. Aventura nu lasa pe nimeni repetent. Oricat de calic ti-ar fi voiajul, oricat de penibila prezenta in tari care, pe moment, nu-ti spun nimic, dupa cativa ani vei sti ca trebuia sa
le fi cunoscut, ca fiecare iesire
in necunoscut de unul singur a fost salvarea ta din neantul
in care te afunda nemiscarea.