""Cand ma fac mare, sa
nu imi mai tarasc piciorua€™ drept. Sa nu mai am scuipat la gurita."" ""Ingerua€™, te rog eu, ajuta-ma sa pot vorbi frumos! Am fost cuminte si ieri."" ""Doamne, sa ma duci la o casa frumoasa. Si inca ceva... O bicicleta se poate?.""

Rugaciuni expediate prin postasii cerului. Cerul, plin de visele unor copii. Copii cu afectiuni neuro-motorii... Neliniste ce transforma tristetea in apa sarata si picura din ochi. Si punct.
INAINTE. Lumea, imbolnavita de bubatul rautatii. Copiii simt. Incercam sa o scarpinam, aruncand o pudra la fel de jegoasa pe ea. Copiii plang. Ne raspunde cu o scarba senzuala, care paralizeaza simturile mucegaite. Ne uitam la viata. Copiii citesc. Ii simtim acidul spurcat de cuvinte distruse ca lemnul putrezit. O viata de inchiriat cu transpiratia deranjanta a celor care trudesc in a crede, o viata care aduna minuturi sadice si rascoleste trecuturi cu miros de plastic incins. Copiii privesc. Spectatori, dam spaga in corida in care taurii ucid. Praf in vant. Particule innecacioase ajunse nimicuri. Gust searbad de aer intoxicat cu adieri corcite. Copii pe caldaramuri bombardate de pasi mizerabili. Nascuti din dragoste, facuti pentru a sfarsi ridati. In vitrine, carti colorate mecanic, nuante de curcubeu fortat. Un an, un timp, un anotimp. Da, nu, pot, arunc, visez, privesc, plang, rad, strang, cert, rog... povestesc. Un salt in fata. Aici, Dumnezeu are o casa. Un templu pana in copertina de nori, unde o lume isi lasa vise ...
DUPA. La lumina zilei apar ca niste monstri mai mici. Sunt mai strambi decat altii. Zambesc mai cas, tipa mai tare, par mai grabiti. Dar tot copii se numesc. Li se vad aripile in spate, iar bulinutele din ochi sticlesc. Pentru ca destinul le-a fost infidel, ca si oamenii mari, ei au ales sa se cuibareasca acasa. Acasa la Doamne-Doamne. Adunati de prin orfelinatele statului, copiii cu dizabilitati neuro-motorii au hotarat sa ceara o minune. Nu prea stiu ei cum sta treaba, dar nici nu se sperie. 23 de suflete s-au unit sa mearga la manastiri, acolo unde gasesti ""ingerii cu ochi blanzi"". Cu dintii zgaiti pe geamurile aburite ale autocarului, tremurau de nerabdare. Sa alerge ""buzul"" mai repede. Aveau de facut o livrare speciala. O scrisoare catre Nenea de Sus, care nu stiu de ce, dar nu se arata niciodata€™. Poate de data asta se razgandeste.
SFANT. Manastirea Hurezi. Balcoane albe imbracate in flori. Aerul e inecat in mir. In copii se sparg baloanele de speranta. Si fug. Fug si taras, si agatat sa ajunga la altar. Se aude sunetul sandalei care se zgarie de pavaje. Alex alearga inainte. Vrea sa fie primul care aprinde lumanarile. Si isi face cruce de parca nu si-a facut vreodata. Cu atata durere loveste-n el. Cand in frunte, cand in umeri. Firav, pare ca parti din el se pierd pe alee. ""Nimic nu e frumos daca nu e sfant"", se aude din gura unei maicute, la venirea copiilor. Si ei se hlizesc ca la descoperirea unei icoane. Dar nu, nu fac ca restul enoriasilor. Sunt altfel. Privesc inapoi cu iertare, inainte cu speranta, in sus cu recunostinta si peste tot cu iubire. Asa cred ei ca se primeste lumina. Un maraton de bucurie daca stii sa imparti. Alex nu are pretentii. E copil infiat. Cand era mic a suferit un accident si de atunci a ramas cu traume. Vizibile. Mama ii sterge mereu buzele, pentru ca saliva ii da pe afara. Nu se poate controla. Se da in vant insa dupa telefoanele mobile. La Hurezi, a luat crucea in brate. Mare si de piatra, el crede ca vindeca, dincolo de tratamente sau sedinte de recuperare. Anton Dumitru, ""tatal"" Asociatiei Speranta, l-a trecut si pe el pe lista. Aceea care ajunge Sus, dupa ce o citeste preotul. ""Este uimitor sa vezi cum un copil stie cu adevarat ce isi doreste de la viata. Nu vrea bani si nici fericirea absoluta, vrea doar sanatate"", crede Mihaela Anton, secretar al Asociatiei Speranta, din Ramnicu-Valcea.

CHIN. Suferinta se zbate din gesturile micutilor