Victime colaterale ale politicii de putere

Actualul razboi din Liban este ciudat. Bombardand Libanul, dincolo de obiectivul consolidarii propriei securitati, Israelul urmareste in plan imediat sa permita autoritatilor libaneze a-si controla efectiv intregul teritoriu (in prezent aflat partial sub ocupatia perlata a unor grupari para-militare avand o agenda proprie). Desi batalia nu se poarta intre Liban si Israel, ci intre Israel si Hezbollah, dezastrul umanitar se inregistreaza in contul Libanului care, pe de o parte, tace ca un adevarat tert in conflict, pe de alta parte, tipa ca o adevarata victima - fie si colaterala. Incapabil sa isi exercite atributele suverane asupra intregii tari dar si sa opreasca atacul ucigator israelian, Guvernul libanez este obligat sa se alature propriilor cetateni disperati condamnand agresiunea. La urma urmei ea este tot ceea ce resimte dureros omul de rand si de aceea tot ceea ce crede el ca trebuie imediat oprit. Incurajati de solidaritatea autoritatilor (doar morala), exasperati de disproportia de forte in care se gasesc si revoltati in fata esecului puternicilor lumii de a opri carnagiul, cei fara de putere - poporul - isi indreapta puterea impotriva celor pe care, in acelasi timp, ii simt ca dusmani si ii pot avea ca tinta intrucat sunt, la randu-le, neputinciosi si pot fi loviti: propriul Guvern si sediul ONU la Beirut; alte victime colaterale.
Solutia de bun simt este respinsa de toti cei in stare sa o aplice. Ea ar implica interpunerea unei forte internationale intre partile in conflict, ocuparea Libanului de sud de catre acestea urmand a fi garantia ca de acolo nu vor mai fi lansate atacuri teroriste impotriva Israelului. Israelul nu accepta formula intrucat, fiind singura superputere regionala, are mai multa incredere in propriile forte decat in trupele ONU cu care formal nu s-ar putea bate atunci cand, sub ochii acestora, strategii terorismului si-ar face de cap. Este, deci, preferata armata libaneza. Spre a-i face loc israelienii cer ca mai intai sa li se lase posibilitatea sa distruga complet bazele libaneze ale Hezbollah; ceea ce in fapt inseamna distrugerea tarii sau, in orice caz, escaladarea dezastrului umanitar si a israelianofobiei subsecvente. Astfel, cu cat succesul politicii de putere (de altfel, incert) va fi mai mare cu atat securitatea Israelului in termeni nemilitari va fi mai mica.
SUA, superputerea globala, sunt singurele care sustin pozitia israeliana cu eficacitatea vetoului din Consiliul de Securitate. O fac intrucat prioritatea acordata politicilor de putere este identica la Ierusalim si la Washington. Aceasta coincidenta de optiune este un factor psihologic esential in convergenta planificarii politice. O mai fac si pentru ca Israelul este singurul stat din Orientul Mijlociu care a adoptat o forma de organizare sociala similara celei americane si de aceea este singurul aliat credibil intr-o zona de interes strategic american maxim. Acest exclusivism strategic bilateral - Israelul este singurul sustinator neconditionat al SUA in masura in care SUA sunt singurul sustinator neconditionat al Israelului - face din fiecare o povara strategica pentru celalalt si totodata o victima colaterala a politicii de putere a celuilalt.
Luand partea Israelului in actuala campanie din Liban, SUA isi anuleaza marja de manevra in Orient si se izoleaza fata de Europa. Cu cativa ani in urma strategii americani sperau ca inlocuirea regimului lui Saddam Hussein va aduce in Irak o conducere chiar si autoritara dar dispusa sa se inteleaga cu Israelul basculand lumea araba in tabara pacii. Astazi, noul prim ministru irakian ajuns la putere cu sprijin american, aflat in vizita la Washington, denunta agresiunea israeliana in Liban. Este ultima stampila pe certificatul de esec al strategiei americane in Orientul mijlociu. Pe de alta parte Europa, dorind sa intervina dar fara riscul de a se bate, vrea ca forta internationala sa fie trimisa ca rezultat al incetarii ostilitatilor iar nu ca ostilitatile sa inceteze ca urmare a actiunii fortei respective. Este diferenta intre mentinerea si impunerea pacii.
Poate Israelul face o alta politica in conditiile in care este, pana la urma, un stat etnic (adica religios) ce nu are iesire din logica westfaliana? Pot SUA abandona Israelul in conditiile in care acesta este singurul lor aliat sigur in regiune? Nu cumva si SUA este o "povara strategica" pentru Israel in masura in care "neoconservatorii" americani nu permit israelienilor liberali sa caute securitatea in afara jocului de suma nula aferent logicii westfaliene? Nu cumva fundamentalismul islamic este doar "racheta purtatoare" a terorismului, focosul nuclear al acesteia fiind disperarea ori sentimentul ca nu mai ai nimic de pierdut nascut din disproportia de putere dintre tandemul israelo-american si lumea araba (imagine a esecului pe toate planurile - politic, economic, militar, social)? Daca am raspunde la aceste intrebari poate am gasi si calea reformarii unei politici de succes asigurat (cea de mare putere practicata de SUA si Israel) dar care nu inseamna decat supravietuirea intr-o cetate vesnic asediata.

---

Despre autor: