Un nou tip de conflict, aceeasi diplomatie impotenta

"Occidentul nu ia intotdeauna in considerare ura impotriva lui care exista acum in constiinta unor popoare umilite si ofensate de prosperitatea sa, de trecutul sau imperial, de prezentul sau dominator si de sprijinul pe care-l ofera unor regimuri feudale si corupte"
Alain Peyerfitte, Le Figaro,
13 august 1990
Imaginile devastarii Centrului ONU din Gaza demonstreaza din nou, daca mai era nevoie, care este imaginea si forta de impunere reala a principalei organizatii internationale in raport cu cei care ar trebui sa fie beneficiarii unei viitoare decizii care sa configureze un climat de pace in Orientul Apropiat.
O imagine clara a neputintei ONU - mereu in capcana "dreptului de veto" al membrilor permanenti ai Consiliului de Securitate - de a obtine macar o deschidere promitatoare pentru conflictul care se amplifica cu fiecare zi ce trece, purtand in germene si conditiile pentru o explozie pe un teritoriu mai mare, antrenand si alti actori care, de altfel, s-au si declarat gata de actiune. Actori care nu sunt numai cei evocati in mod traditional, Siria si Iranul. Cele doua tari, in ciuda unor discursuri dure, sunt ultimele care-si doresc sa intre oficial in conflict. Tocmai pentru ca situatia de acum s-a schimbat radical fata de celelalte tipuri de conflict pe care le-a cunoscut Orientul Apropiat. Este o evolutie extraordinar de riscanta, anticipata si pregatita decenii de-a randul de Yasser Arafat cel care a fost strategul miscarii palestiniene. El a realizat ca OLP-ul anilor '70, care executa sau comanda cele mai multe dintre atentatele teroriste din lume, trebuia sa se transforme cat mai repede posibil intr-o entitate politica cu un discurs centrat doar pe scopul esential: crearea Statului Palestina. Celelalte obiective, cu actiunile teroriste aferente, au fost lasate progresiv in seama altor organizatii, din ce in ce mai multe si mai aparent disidente fata de ceea ce numeau "pacifismul tradator" al lui Arafat.
De fapt, conducatorii lor traiesc si acum sub semnul invidiei fata de performanta lui Arafat, cea de trecere de la statutul "teroristul international nr.1" la respectabilul sef de stat, personalitate inconturnabila in orice tip de discutie legata de Orientul Apropiat. Cum a reusit? Primul raspuns, extrem de logic si credibil in mentalitatea araba, a fost: exercitand o presiune mereu sporita asupra "necredinciosilor", aducandu-i la punctul de rupere, stiiind ca solutia Occidentului va fi de a privilegia mereu solutia diplomatica. In lumea islamica, semn de cedare si de slabiciune.
Asa este, si-au spus liderii unor miscari precum Hezbollah sau Hamas, si atunci care ar fi calea spre recunoasterea politica internationala ca actori de drept ai scenei politice a Orientului Apropiat? Solutia a gasit-o Hamas-ul in Palestina, prin ajungerea la putere prin formula "alegeri libere si democratice validate de observatori internationali". Si atunci de ce nu si Hezbollah in Liban unde ei sunt singurii pe piata, spre deosebire de Palestina unde mai exista revendicari din partea militiilor Al-Fatah, fidele memoriei lui Arafat?
Asta este miza situatiei absurde de acum: posibila recunoastere, de jure, a Hezbollah ca actor oficial invitat la masa negocierilor. Oricum, de facto, conflictul este intre Israel si Hezbollah, nu intre Israel si Liban, iar autoritatea in teren a lui Nassrallah este infinit mai mare decat a premierului libanez, bun acum de prezentat la reuniuni internationale, dar fara autoritate in rezolvarea situatiei interne. In orice caz, in nici un fel de scenariu, doar Guvernul libanez nu poate garanta o solutie viabila si Hezbollah va trebui inclus in jocul negocierilor. Exact la fel ca si Hamas.
Conferirea statutului de "participant la negocieri" ar anula afirmatia standard "noi nu negociem cu teroristii", pana acum axioma cu valoare absoluta in comportamentul statelor occidentale. In plus, se creeaza un precedent periculos cu semnificatii importante si explozive, care sa legitimeze aspiratiile si revendicarile unor alte miscari teroriste. Si nu numai in Orientul Apropiat.
Dilema nu este numai de natura diplomatica, ci si militara. O forta de pace a Natiunilor Unite, condusa dupa standardele misiunilor ONU, insertata pur si simplu in actuala situatie din teren, poate duce la o alta tragedie. Aparitia unei forte de implementare robuste conduse doar de NATO ar ridica multe semne de intrebare privind numarul de participanti. O forta comuna NATO-UE la care sa se adauge trupe din alte tari, in principal din Rusia, ar putea fi o solutie, dar aici se pun probleme privind asigurarea lantului unic de comanda si control in conditiile in care nu va fi acceptat decat un mandat "extrem de robust" adica exact genul de indictie pe care Consiliul de Securitate s-a ferit pana acum sa-l valideze in mod expres.
In cazul tarii noastre, problema se complica si mai mult daca luam in calcul faptul ca Parlamentul Romaniei ar putea fi confruntat, simultan, cu doua cereri absolut contradictorii. Pe de o parte, propunerea liberala de retragere a trupelor din Irak pentru care se strang acum semnaturi in campanie nationala. Pe de alta parte, o solicitare a Presedintelui Basescu de trimitere de forte in cadrul unei misiuni in Liban. Problema este de principiu: acceptam sau nu "proiectia de forte" in exteriorul tarii sau, din considerente umanitare, le dorim pastrate pe teritoriul national? Avem o logica nationala unica sau iarasi se merge la plesneala, fiecare cu a lui, intr-o alianta la guvernare profund dezbinata asupra viziunii strategice in acest domeniu?
Cum se intampla la noi, fiecare are alta opinie. Numai ca, pesemne chiar in aceasta saptamana, cineva va trebui sa dea un raspuns, public asumat, la o cerere de participare la o forta internationala. Ne vom asuma riscurile sau, cum vor oportunistii nostri politici, ne dorim sa fim doar "aliati de vreme buna"?

---

Despre autor: