Tari dezvoltate practica, frecvent, altceva decat ceea ce predica

Razboiul din sudul Libanului tine atentia lumii intregi. Aceasta ar fi o explicatie pentru trecerea in
surdina a unui esec monumental in runda de negocieri comerciale Doha. Mai bine de o jumatate
de deceniu s-a dialogat in vederea liberalizarii comertului cu produse agricole, care reprezinta grosul exporturilor tarilor sarace si
foarte sarace. Multe sperante
s-au legat de aceasta runda si
se credea ca, finalmente, tarile cu economii avansate (bogate), in special SUA si blocul UE, vor ajunge la un compromis intre ele pentru a misca lucrurile. Dar se vede cum in lumea reala (nu cea din manuale) primeaza interese nationale si de grup in detrimentul unui tip de rationalitate aplicate
la scara globala. De mirare nu este ce s-a intamplat, dar de regretat da.
Experienta istorica arata ca un instrument potent de stimulare a dezvoltarii economice a tarilor sarace este un comert corect, fata de simpla asistenta financiara si tehnica (ajutorul pentru dezvoltare). Aici trebuie sa introducem considerente de ordin moral in relatiile internationale; adica comertul ar trebui sa fie nu numai liber, dar si ""fair"" - adica sa tina cont de raporturile de forta economica, de servituti mai mult sau mai putin vizibile. O ironie a situatiei din comertul mondial este ca tari cu economii dezvoltate frecvent practica altceva decat ceea ce predica cand sunt in joc mize comerciale majore, ale unor grupuri de interese puternice. Exemplul cel mai elocvent este comertul agricol, unde grupuri de fermieri din UE si SUA sunt reprezentate de lobby-uri foarte agresive la Bruxelles si Washington. In fapt, ele au blocat ajungerea la un compromis. In SUA avem si alegeri partiale in noiembrie, a.c, iar in UE guverne fragile si lideri politici slabi nu indraznesc sa ia taurul de coarne. Sa ne amintim ca reforma politicii agricole comune este de mult timp pe agenda discutiilor in Comisia Europeana si in Consiliul Ministerial, ca ramane principalul contencios al restructurarii bugetului Uniunii.
Comisarul Peter Mandelson si negociatorul-sef american, Susan Schwab, au incercat fiecare sa paseze raspunderea pentru acest esec celeilalte parti sau altora - in conditiile in care SUA si UE cheltuiesc anual peste 300 de miliarde de dolari pe subventii agricole. Faptele vorbesc singure deci; de oriunde le-am privi, constatam ca marii perdanti sunt fermierii din tarile sarace, care sunt mult mai numerosi ca pondere in totalul populatiei.
Nici nu este corect
sa se conditioneze
liberalizarea comertului
cu produse agricole de un acces mai liber al exporturilor industriale pe pietele tarilor
subdezvoltate. Degeaba vorbesc unii de beneficiile globalizarii,
ale accesului la tehnologii noi informationale si comunicationale cand cei puternici economic nu respecta un principiu elementar
al economiei moderne, al moralei; ma refer la ""sanse egale"".
In lumea occidentala, acest
principiu este la temelia statului modern, al mentinerii coeziunii sociale, al interactiunii intre
sectorul public si cel privat.
Intr-o economie mondiala tot
mai globalizata, principiul sanselor egale ar trebui sa fie aplicat si in relatiile internationale, in comertul
mondial. Realitatea este insa diferita, adesea amorala sau imorala. Intr-o economie tot mai globala, cei care s-au dovedit inflexibili acum vor avea, in cele din urma, de pierdut.
Esecul rundei Doha se adauga resurectiei ""patriotismului economic"" intr-o tendinta de fragmentare a economiei si comertului in lume.