Politica ne omoara!Daca "doxa" nu e, nimic nu e...

Pe vremea adolescentei mele, ceasurile elvetiene "Doxa" erau etalonul preciziei. In limbajul nostru, atunci cand spuneai baiatul ala are "doxa", insemna ca respectivul e bine mobilat la etajele superioare, ca este inteligent.
Despre modul in care au actionat in ultima vreme o serie de institutii ale statului roman numai asta nu se poate spune insa. Si anume ca ar fi dat dovada de "doxa", de inteligenta. Din pacate, asa cum vom vedea, lucrurile se manifesta ca o boala care se instaleaza cu temeinicie si care va lasa urme asupra corpului politic. Sa incercam sa descriem cumva simptomatologia acestei boli, macar la nivelul unui medic generalist, daca nu a unuia de specialitate.
Un prim semn, vizibil cu ochiul liber, dar as zice ca vizibil si de pe Luna, este starea de conflict permanent intre principalele institutii ale sistemului politic: intre "cele doua palate"; intre Presedintie si Guvern; intre Guvern si Parlament; mai nou si intre Parlament si Presedinte; intre Ministerul Justitiei si Consiliul Superior al Magistraturii; intre o serie de partide aflate la putere si suprastructura Serviciilor Secrete si cate si mai cate.
Un al doilea indiciu (care nu doar explica, dar si determina multe din conflictele enumerate mai sus) il constituie competitia, de o intensitate rar intalnita, intre partidele care alcatuiesc azi coalitia aflata la putere. Intre PNL si PD, intre UDMR si PD, PC si UDMR, PC si PD. Razboiul tututor impotriva tuturor si, mai ales, razboiul tututor impotriva PD. Competitia aceasta are sens, are ratiune doar in cazul in care PNL si PD nu mai vor sa mearga impreuna la viitoarele alegeri, anticipate sau la termen (sau, in cel mai bun caz, daca vor sa schimbe raportul de forta in interiorul Aliantei) si daca Alianta nu mai doreste o coalitie cu UDMR si PC (in cazul conservatorilor, lucrurile sunt ca si rezolvate: daca ei
nu-si gasesc un aliat suficient de puternic, singuri nu intra in Parlament nici daca isi mai infiinteaza trei trusturi de televiziune). Daca lucrurile nu ar sta asa, atunci ele s-ar situa cu totul in afara logicii politice.
Un al treilea set al acestei simpomatologii se refera la comportamentul politic al opozitiei. Din motive de spatiu, nu ma refer aici la partidele extraparlamentare cu o existenta pur formala sau legata exclusiv de orgoliul unor personaje care se incapataneaza cu orice pret si uneori penibil sa ramana, chipurile, in "prim-planul" vietii publice. Din cu totul alte motive nu voi incerca sa-mi explic nici pozitiile adoptate mai nou de liderul PRM. Ma voi rezuma doar la cateva impresii in ceea ce priveste PSD. Vrem-nu vrem, deocamdata PSD, cu toate bubele sale, este singurul partid mare perceput de populatie ca fiind de stanga. Cota sa in sondaje nu scade sub 20%, iar in opinia mea, cota in alegeri nu va scadea sub 22-24%.
Actiunile lui sunt, insa, dintre cele mai inconsecvente dintre toate cele posibile. PSD doar promite, dar nu iese pe piata cu un program alternativ. Cred ca nici cei mai importanti lideri ai sai (dar, parca mai stie cineva care sunt acestia?!) nu pot preciza care sunt mesajele, promisiunile principale ale acestui partid si care ar putea sa fie partenerii sai viitori. PSD pare a fi mai degraba un grup de diversiune, decat un partid de opozitie. Cand lanseaza in eter dorinta unui parteneriat cu PD, cand sare dl Geoana de gatul liberalilor. Ca sa-i imbratiseze cu dor si drag, nu ca sa-i sufoce. Cand se lasa in siajul barcii lui Traian Basescu (tot ii place dlui Geoana, contaminat, probabil, de la dl Nastase, sa faca giumbuslucarii cu "vorbe de duh" si sa se joace cu hidrobicicletele), cand uita ca, oricum ar face, alegerile parlamentare vor fi inaintea celor prezidentiale si ca pana in 2009 are, har Domnului, timp suficient sa se pregateasca (daca chiar doreste!) pentru a sari la beregata actualului presedinte.
Cu putin cinism am putea spune ca in Romania n-avem nici putere si nici opozitie, ca parca nimic nu merge (unii chiar se intreaba daca mai avem tara, ca de stat, spun ei, nici vorba). Mecanismele sociale nu functioneaza. Nu ca ele nu au precizia ceasurilor elvetiene Doxa, dar nu merg nici macar precum bietele "Pobeda" sau "Ruhla", importate in anii '60 din fostele URSS si RDG. Mai mult, uneori se incearca sa se umble la rotitele ceasului cu ajutorul rangilor si al baroaselor. Se pare ca astea sunt instrumentele cel mai usor de manuit in politica romaneasca.
Iata, Marea Revolutie din 2006 la romani: demisia, demitarea sau ce o fi fost a sefilor celor trei Servicii Secrete. De un an si jumatate toate partidele, cu exceptia PSD, o cer. De regula, sefii Serviciilor pleaca odata cu puterea care i-a numit. Dl Radu Timofte, cu onestitate, si-a exprimat disponibilitatea, inca in ianuarie 2005, sa demisioneze. Intrebat cand o va face, a raspuns: atunci cand presedintele Basescu va gasi omul pe care-l considera potrivit sa-i ia locul si va avea si majoritatea parlamentara necesara pentru a-si face acceptata optiunea.
Acum, problema fundamentala a filozofiei a devenit locul, institutia la care ar fi trebuit sa fie depusa demisia. La Parlament, spun "legalistii". Parlamentul i-a numit (partial color!), deci numai el ii poate primi demisia. Da, spun ceilalti, dar Presedintele (este institutie!) i-a propus si tot el le-a si semnat decretul de numire in functie. Sau, jucandu-ne un pic de-a logica lui Aristotel, atat primul ministru, cat si ministrii sunt validati de Parlament, ba sunt, ca Guvern, chiar sub controlul acestuia, si nu al Presedintelui. Cu toate acestea, primul ministru isi prezinta demisia Presedintelui, si nu Parlamentului. In absenta presedintelui din tara (demisiile dlor Timofte si Fulga au fost trimise pe 21 iulie la Parlament), pe 27 iulie, 15 din cei 18 membri prezenti ai celor doua Birouri Permanente au decis ca sefii SRI, respectiv SIE trebuie sa ramana in functie pana la numirea de catre Parlament a noilor sefi, ca serviciile noastre secrete nu pot functiona cu conduceri interimare.
S-ar putea, intr-adevar, sa asistam la cea mai grava criza institutionala a statului de dupa 1989. Am senzatia ca responsabilitatile se impart. Mai intai, departamentul juridic al Presedintiei ar fi trebuit sa functioneze brici, ca un ceasornic elvetian, si sa transmita, alaturi de demisiile celor doi, si o hartie oficiala cu opinia presedintelui. Oricum, ei ar fi trebuit sa acopere si cea mai putin vizibila bresa. O hartie plecata de la institutia Presedintelui trebuia sa fie inatacabila din punct de vedere juridic. (In treacat fie spus, daca asta se poate spune in treacat, echipa de consilieri ai presedintelui, cu cele cateva exceptii cunoscute, pare a fi, in ultima vreme, surclasata de echipa de consilieri ai primului ministru). Ii place sau nu, presedintele va trebui sa-si ia masurile de rigoare in aceasta privinta. Daca cele doua demisii, cu apostila presedintelui pe ele, ar fi fost insotite macar de textul-comunicat al departamentului de presa al institutiei, nu s-ar mai fi oferit nici un pretext formal de atac pe aceasta linie.
Pe de alta parte, am senzatia ca liderii parlamentari ai PNL, PSD, PRM, UDMR, PC prea s-au simtit dintr-o data calare pe un cal alb victorios. Si si-au zis ca acum e momentul sa i-o traga presedintelui, sa-i plateasca pentru toate bobarnacele primite de la acesta. Nu stiu, insa, daca e vorba chiar de un cal sau doar de o martoaga. Si, tare mi-e teama, ca nici macar aceasta martoaga n-o s-o poata stapani. Mircea Geoana si-a aratat repede muschii si a anuntat ca, la o adica, se poate crea o majoritate de doua treimi in Parlament pentru suspendarea presedintelui. Corneliu Vadim Tudor s-a pus in fruntea celor care-l acuza pe Traian Basescu de a fi dictator. El ar conduce, pare-mi-se, cruciada care vizeaza suspendarea din functie a actualului presedinte. Dar, pentru a nu-i tulbura din vacanta pe si asa prea obositii nostri parlamentari, si pentru a-si mai oferi si siesi un pic de timp (de razgandire?) amana inceperea marii batalii pentru luna septembrie. Sa acceptam si noi sa facem acest salt si sa ne imaginam ca Parlamentul chiar a votat suspendarea Presedintelui. Ceea ce urmeaza, potrivit Constitutiei, este referendumul. Daca cineva isi inchipuie ca acum, in vara sau toamna lui 2006, reintors la popor, la vointa sa, Traian Basescu va fi infrant de votul popular, inseamna ca are orbul gainilor in politica si trebuie sa se apuce de altceva.

---

Despre autor: