Dreptatea celui mai puternic

S-au implinit 20 de zile de cand Libanul a fost transformat intr-un vast poligon de incercare pentru cele mai sofisticate armamente israeliene. O tara intreaga risca sa devina "victima colaterala" a razboiului declarat de Ierusalim organizatiei Hezbollah. Comunitatea internationala este socata, dar incapabila sa intervina. La ONU, se desfasoara o farsa tragica: orice condamnare explicita a ofensivei israeliene este blocata imediat de "veto"-ul american. Asa ca inaltul for international nu a reusit pana acum sa produca decat declaratii ambigue ("regretam", "deplangem", "suntem preocupati") si cateva apeluri la "moderatie". Slaba consolare pentru sutele de mii de civili a caror viata este in pericol imediat. In timp ce Libanul este devastat de bombe, in Consiliul de Securitate au loc dezbateri lingvistice - nu cumva vreun cuvant prea "dur" sa supere Ierusalimul. O rezolutie care sa ceara incetarea imediata a focului este exclusa. Situatia nu s-a schimbat nici macar dupa oribilul masacru de la Cana, in care si-au pierdut viata circa 60 de civili, dintre care cel putin 37 de copii.
Washingtonul a dat Israelului un cec in alb in Liban si premierul Ehud Olmert a anuntat ca mai are nevoie de timp (cel putin vreo doua saptamani) pentru a-si indeplini obiectivele. Intre timp, civilii sa faca bine sa fuga din calea urgiei. Unde? Mai greu de spus. Fiindca israelienii se simt indreptati sa atace orice. Orice "tinta" este justificabila in logica perversa a "razboiului impotriva terorismului" - preluata cu entuziasm de la Administratia Bush. Aceasta sintagma diabolica pare capabila sa suspende conventii internationale, legi si regulamente. Daca pronunti cuvintele magice, totul e permis. Ai voie sa bombardezi infrastructura unui alt stat, fiindca - nu-i asa - de ea se folosesc si teroristii. Si ei circula pe soselele Libanului, si ei au utilizat aeroportul international din Beirut.
Nimeni nu a protestat cand aviatia israeliana a bombardat postul de televiziune Al Manar, desi atacarea jurnalistilor si a institutiilor de presa este strict interzisa in orice conflict. Ierusalimul nici macar nu a incercat sa se scuze, pretextand vreo "greseala". Oficina propagandistica a Hezbollah, Al Manar era considerata o tinta legitima. Precedentele fusesera deja create de americani, care nu s-au sfiit sa atace televiziunile de stat din Belgrad si Bagdad, precum si birourile Al Jazeera din Irak. Aceasta violare flagranta a conventiilor internationale a devenit atat de obisnuita incat nu mai surprinde pe nimeni. Nimeni nu a amintit ca - oricat de scandalos si partinitor ar fi continutul editorial - o organizatie media nu poate face obiectul represaliilor militare.
Dar ce mai conteaza cativa jurnalisti, cand sute de mii de civili incearca sa supravietuiasca sub bombe? "I-am avertizat sa plece" - se apara autoritatile de la Ierusalim. In opinia lor, cei care au ramas sunt automat teroristi sau simpatizanti ai acestora. Si isi merita, deci, soarta. O logica simplista, care s-a naruit in fata imaginilor cutremuratoare ale copiilor ucisi la Cana. Si ei erau teroristi? "Nu, erau ostatici ai Hezbollah" - insinueaza oficialitatile israeliene. Martorii din teren spun, insa, cu totul altceva. Multe drumuri sunt impracticabile sau cel putin la fel de primejdioase ca oricare localitate din sudul Libanului. Cei care se incumeta sa plece risca sa fie atacati in teren deschis de aviatia Israelului - - asa cum s-a intamplat de multe ori pana acum. Pe motiv ca, in orice convoi de refugiati, s-ar putea ascunde si vreun luptator Hezbollah.
"Bombardarea fara discriminare a Libanului este o crima de razboi", considera organizatia Human Rights Watch. Ierusalimul si Washingtonul insista, insa, ca Israelul nu face altceva decat sa-si exercite dreptul la aparare. Sigur, pentru mult mai putin, Serbia a fost acuzata de genocid. Cand Guvernul de la Belgrad a trimis trupe in Kosovo sa lupte impotriva organizatiei teroriste UCK, comunitatea internationala a denuntat prompt crimele lui Milosevici. Armata sarba nu incalcase nicio granita, actionand strict intre hotarele nationale (nu federale). Obiectivele ei erau foarte asemanatoare cu cele invocate astazi de Israel: sa anihileze o formatiune paramilitara, dirijata si sponsorizata din strainatate, care - prin mijloace de forta - promova revendicari teritoriale. Sarbii nu au atacat Albania - patronul spiritual al UCK. Nu au bombardat Tirana. Totusi, utilizarea capacitatilor militare in provincia Kosovo a fost considerata inacceptabila. Milosevici a fost acuzat de "crime impotriva umanitatii". La presiunile Statelor Unite, NATO a dezlantuit iadul impotriva Serbiei. Acum, responsabilii de la Ierusalim nu sunt deranjati nici macar cu o mustrare, protejati de atotputernicul aliat de peste Ocean. Dublu standard? Desigur. Washingtonul nu se sinchiseste, insa, de coerenta. Administratia Bush crede cu tarie in intelepciune fabulistului La Fontaine: "La raison du plus fort est toujours la meilleure". Israelienii sunt de aceeasi parere.

---

Despre autor: