Daniel Turcea si vocatia iubirii

De sapte saptamani, Muzeul National al Literaturii Romane, intr-o benefica insotire cu ArCuB, propune in fiecare vineri seara, spre lectura, un poet contemporan, fapt rar, avand in vedere virusul indiferentei din ultimii ani fata de poezie. Exista din fericire semeni culturali, care nu "iau in seama" asemenea alarme si inventeaza noi si noi forme de ademenire a virtualului ascultator sau cititor de poezie. Un astfel de "ademenitor" este Ioan Cristescu (redactor la MNLR), vesnic "mobilizat" sa refaca "circuite" (intrerupte) dintre autor -privitor - ascultator.
In cele sapte saptamani care s-au scurs, au citit in celebra "Groapa" poeme proprii: Augustin Fratila, Traian T. Cosovei, Marian Draghici, Paul Vinicius, Doru Mares. Poeziilor li s-au alaturat muzicieni de clasa ca: Mircea Tiberian (pian), Maria Raducanu (voce), Nicolas Simion (saxofon), Sorin Romanescu (chitara), cat si actorii Viorel Paunescu si Oana Bineata.
Vineri, 28 iulie, patru scriitori: Cornelia Maria Savu, Marian Draghici, Paul Vinicius si subsemnata (in fata unui mic public ravasit de canicula de peste zi, dar stoic in pretuirea poeziei), am citit poeme de Daniel Turcea, poet disparut in 1979, la numai 33 de ani. Ne-au insotit cu sonurile saxofonului si ale chitarei, cu emotionante respiratii muzicale, Nicolas Simion si Sorin Romanescu.
Pe 22 iulie, Daniel Turcea ar fi implinit 60 de ani si prezenta lui alaturi de noi ar fi fost un lucru cat se poate de firesc. Din pacate, Daniel a trecut Dincolo mult prea devreme, cu sfielnica si profunda iubire marturisita fata de semeni, "impovarat" in scurta sa viata si cu iubirea de literatura. Ne-a luminat pe noi, cei care l-am cunoscut intamplator sau i-am fost apropiati, cu prietenia lui, cu sclipitoarea lui inteligenta, cu delicatetea fiintei lui, ce proteja un spirit insetat de cunoastere. Se bucura ca un copil de o carte buna, de o descoperire culturala, pe care o facea dupa indelungi meditatii si lecturi, si-ti putea vorbi ore in sir cu entuziasm despre ele. In ultimul timp parea insa pregatit pentru o calatorie misterioasa, un drum care sa-l apropie si mai mult de esenta.
Pe Daniel Turcea l-au iubit colegii de breasla, cei din copilarie, cei de la Facultatea de Arhitectura, prietenii, profesorii, duhovnicii si l-a iubit si poezia. Nu cred sa fi existat in acea perioada a anilor '70, ani de boema nelinistita si de fronda tinereasca, un poet investit cu mai mult duh al prieteniei, al discretiei si al intelegerii.
Intr-o zi de miercuri (martie 1979), la spital, mi-a dictat cateva poeme, spre publicare, pentru revista "Luceafarul" si mi-a spus soptit, cu vesnicul lui zambet din care, evanescent, disparea vitalitatea:
"Astept mantuirea!" Avea sa se stinga duminica, lasand ca pe un testament "Epifania", o carte tulburatoare, ce vorbeste despre har, apropierea mortii, caile de mantuire, vrand sa desluseasca fiinta umana, in ce are mai curat si mai pur.
Pentru iubirea pe care o iradia, in jurul lui, ca pe un dat firesc, Daniel Turcea nu astepta rasplata, dimpotriva, nu voia sa stanjeneasca si nici sa intruzioneze bietele noastre suflete. Vorbea cu insufletire si respect despre lucrurile care-l atrageau si a caror descoperire il facea fericit. Niciodata nu a facut caz de Intalnirea lui care nascuse atatea poeme exceptionale, atatea intrebari si apoi o pace interioara extraordinara. Niciodata nu a cautat sa faca prozeliti, cu brutalitate, niciodata nu i-a ocolit pe cei care nu ajunsesera inca la intelegerea si necesitatea credintei si nu i-a invinuit, ca atatia alti "dictatori ai credintei". Stia ca acest fapt vine de la sine in cel care are vocatie si nu trebuie starnit cu furie exterioara.
Cu putin inainte de moarte, astepta cu naivitate copilareasca sa primeasca, in sfarsit, din partea Primariei o locuinta, pe care bineinteles nu s-a grabit nimeni sa i-o atribuie.
Mi-l aduc aminte, intr-o dupa-amiaza, in preajma unei mari sarbatori religioase, mergand alaturi de un preot pe una din strazile centrale ale Bucurestiului, cu mersul lui inconfundabil, apasat, usor saltaret (in ciuda fragilitatii fiintei lui), concentrat in sine si tinand in mana un obiect bisericesc. M-a cuprins o pornire stupida si un moment m-am gandit sa-l strig. Am trecut insa pe langa el, fara sa-i tulbur concentrarea.
Daniel a fost condus pe ultimul drum, la sfarsit de martie 1979 de familie, prieteni, colegi, preoti si calugari care l-au iubit si odihneste alaturi de prietenul lui, Virgil Mazilescu, in cimitirul Manastirii Cernica. De multe ori au fost impreuna in nopti si zile de nesfarsite discutii despre literatura, acum sunt din nou impreuna, intr-un loc de tihna si binecuvantare.
Au ramas "Entropia" si "Epifania", cele doua carti exceptionale de poeme, atat de diferite ca structura si interpretare a lumii, pentru care Daniel Turcea nu poate fi trecut cu vederea de multe alte generatii de scriitori si cititori care vor veni.
Ceremonia
impodobita cu absenta /voluptatea/numelui si-a mortii, n-o mai ai/cat timp nu te-ai intors; lanterna/anul se lumina pe dinauntru
golit de orase: soarele/e o fereastra: asa/arata ce ne inconjoara/
sursa:/fara efort, ca ridicarea unei zile

---

Despre autor: