Ratacit pe la o sindrofie, de rutina in cazul tuturor stabilor damboviteni ajunsi pe malurile Potomacului (o conferinta tinuta unei sali umplute cu personalul ambasadei), Traian Basescu a fost intrebat daca Romania va trimite trupe in Liban.
Cu putin timp inainte, provocat electoral de presedintele roman in chestiunea vizelor, George W. Bush s-a ferit de un raspuns concret, invocand dezbaterea publica si mai ales dezbaterea din Congresul american a acestei probleme controversate.
George W. Bush are, din punct de vedere constitutional, prerogative infinit mai mari decat omologul sau de la poale de Carpati. Cu toate acestea, spre surprinderea romanilor, obisnuiti sa vada in orice presedinte un Ceausescu gata sa dea butelii peste rand, locatarul Casei Albe nu si-a asumat riscul unei declaratii ferme intr-o chestiune extrem de delicata.
Si-a luat o marja de siguranta, asezand intre el si complicatiile unui raspuns categoric o anume departare.
Daca ar merge la Washington pentru a invata cate ceva din experienta Marelui Licurici, Traian Basescu ar fi putut raspunde in chip asemanator, la intrebarea hodoronc-tronc cu Libanul. A trimite sau a nu trimite trupe in infernul de conflict din Orientul Mijlociu nu depinde exclusiv de presedinte. Pe langa necesarul acord al Parlamentului, o decizie intr-o chestiune atat de complicata cere si consultarea de catre presedinte a partidelor politice, a societatii civile si, nu in ultimul rand, a opiniei publice. Dat fiind ca, la ora intrebarii cu care a fost somat, nici un stat din lume nu-si facuse publica decizia, fapt explicabil si prin realitatea ca trimiterea unei forte internationale in Liban e o initiativa inca discutata in cancelariile marilor puteri, Traian Basescu putea evita un raspuns precis invocand Parlamentul, partidele politice, opinia publica.
Domnia sa n-a procedat in acest chip, care deosebeste pe seful de stat de starleta convocata sa-si marturiseasca in direct tulburarile lunare. A raspuns imediat si categoric: Romania e gata sa trimita trupe in Liban!
Declaratia a explodat in tara mai ceva ca o racheta de croaziera venita tocmai de peste Ocean. Politicieni, analisti politici, jurnalisti s-au grabit sa pipaie dedesubturile declaratiei.
Un sef de stat nu vorbeste asa, ca sa se afle in treaba. Pana si o virgula intr-un discurs prezidential trebuie sa exprime ceva. Bazati pe aceasta axioma, romanii si-au spus ca declaratia cu Libanul lasa sa se inteleaga anumite intelegeri de culise ale presedintelui cu factori de decizie de la Washington, poate chiar cu George W. Bush.
Si, evident, tragand o asemenea concluzie, multi se vor fi nelinistit la gandul ca seful statului roman a acceptat tararea tarii intr-o aventura militara riscanta numai si numai de dragul de a-i dovedi Marelui Licurici netarmurita disponibilitate de a-i sta la dispozitie la orice ora din zi si din noapte, mai ceva decat prosopul din baie.
O zi mai tarziu, intors pe meleagurile natale, presedintele si-a schimbat radical pozitia, precizand ca Romania va trimite trupe in Liban doar daca ONU i-o va cere.
Fireste, si aceasta declaratie are nota ei de absurd: referirea la ceva care nici macar n-a fost luat in discutie. Oricum, e o declaratie mult mai inteleapta decat cea de la Washington si facuta, evident, pentru a repara gafa comisa cu o zi inainte.
Traian Basescu nu e intaia oara cand revine asupra unor declaratii publice socant, stupefiante. Asemenea lelitei din targ care, dupa ce scapa una, isi astupa gura cu mana, intr-un gest de uluire ca a putut sa spuna asa ceva.
Desi pagubele interne si internationale ale declaratiilor si gesturilor sale iresponsabile au fost imense, presedintele continua sa vorbeasca fara un minimum autocontrol. Explicatia? Sunt insi care nu se pot stapani sa nu sterpeleasca.
Sufera de cleptomanie. Traian Basescu nu se poate stapani sa nu dea din gura.
Sufera de guromanie.