"Schita pentru o scurta povestire"

Andrei Serban lucreaza de o luna si jumatate la Sibiu, la a treia varianta din cariera sa cu "Pescarusul" de Anton Pavlovici Cehov. S-ar putea spune, chiar, ca la varianta a treia si a patra: spectacolul se va juca in dubla distributie, pentru ca jumatate din actorii distributiei initiale sunt din Bucuresti si Cluj. Sunt doua Arkadine - Maia Morgenstern si Mariana Presecan, doua Nine - Andreea Bibiri si Cristina Flutur, doi Trigorini - Mircea Rusu si Adrian Matioc, doi Treplevi - Tudor Aaron Istodor si Adrian Neacsu, doi Dorn - Cornel Raileanu si Doru Presecan, doua Poline - Cristina Stoleriu si Florentina Tilea si doi Samraevi - Ovidiu Mot si Dan Glasu. Sunt, in schimb, trei Mase - Diana Fufezan, Raluca Iani si Ofelia Popii, si tot atatia Medvedenko - Serban Pavlu, Vasile Rata si Pali Vecsei.
Decorurile ii apartin lui Andu Dumitrescu, iar costumele, Mariei Miu.
Premiera spectacolului de la Teatrul National "Radu Stanca" va avea loc la inceputul anului viitor ("Pescarusul" e un proiect in cadrul programului "Sibiu - capitala culturala europeana"); pana atunci, totusi, din 28 iulie pana pe 1 august vor avea loc cateva repetitii cu public (in acelasi timp, repetitii de lucru, regizorul luandu-si libertatea de a intrerupe jocul actorilor pentru indicatii suplimentare).
Fals jurnal de repetitii
Pereti paraleli, dintr-un material alb semitransparent, unesc balconul de capatul opus al scenei. De-a lungul lor si paralel cu balconul, scaunele spectatorilor. Se poate sta si la balcon, dar nu se poate vedea realmente decat de pe fotoliile din mijloc ale primelor doua randuri.
Cate doua usi, la intervaluri egale, pe fiecare perete. Spatiul de joc e "rupt" de o cortina alba, care cade acoperind al doilea rand de usi (cele care dau "in culise"). Pe peretele opus balconului, fiecare act isi are propriul fundal, care se compun cu lumina: albastru pentru primul act, portocaliu pentru cel de-al doilea, rosu pentru actul trei, gri in final. Scena: o podea de scanduri striate, un "spatiu gol" pe care sunt aduse elementele de decor pentru fiecare act.
Repetitiile incep cu exercitii de incalzire: biomecanica lui Meyerhold e sursa constanta de inspiratie, dar si exercitii orientale. Exercitiile sunt adaptate de fiecare data dupa structura psihologica a actorilor: pentru actorii energetici, extrovertiti, exercitii de revelare a lumii interioare, pentru cei interiorizati, exercitii care antreneaza corpul, provocand declasarea energiei.
"Pescarusul e o pasare urata, care mananca din gunoaie. Dar dupa atata vreme in care a fost montata ca un text despre cat de nefericiti pot fi oamenii, lumea tinde sa se emotioneze cand vine vorba de "Pescarusul". De fapt, e piesa cea mai neromantica care se poate imagina.", spune Andrei Serban. Ce vrea el sa faca sa transpara e calitatea de comedie a <<Pescarusului>>. Aici, nimic din ce se spune nu e ce se zice, fiecare cuvant si replica ascund altceva, ceva ce personajul nu poate, nu vrea sau nu stie sa formuleze direct. In prima scena a primului act, Masa si Medvedenko stau pe cate-o pernuta, privind cortina alba care anunta spectacolul Ninei pe textul lui Treplev; "De ce te-mbraci mereu in negru?", intreaba el - "Port doliu dupa viata mea", raspunde ea - de fapt, e o gluma, neinteleasa de sarmanul profesoras, Masa isi bate joc de el. La fel cum, in actul IV, Masa va face bascalie de teoriile romanelor de pension despre amorurile imposibile.
Pentru Serban, Nina e o actuala si viitoare actrita proasta, care trece dintr-o iluzie intr-alta: din cea a frumusetii vietii in lumina reflectoarelor in cea a satisfactiilor de viata pe care ti le da simplul fapt de a sta pe scena. In ultimul act, in care Nina ii tine lui Treplev teoria teatrului care bate viata, Andreea Bibiri si Cristina Flutur stau (pe rand) chiar pe scena: pe masa. Iar inainte de a-si da reprezentatia finala, cu sfarsitul ramas nespus al piesei lui Treplev, Nina rosteste o replica din "Hamlet", a Ofeliei ("Trasura e aproape."). Relatia cu celebrul text shakespearian e accentuata in spectacol: glorios-prafuit, Arkadina citeaza din rolul Gertrudei in primul act, iar Treplev ii raspunde hamletian. Pana la primul snur, le spuneau in englezeste, din fericire, dupa pauza de o zi, au trecut la limba romana.
Actorul precum boxerul
Andrei Serban vede in "Pescarusul" un spectacol despre iluzii, dintre care cea mai mare, singura fatala, e cea despre preeminenta teatrului asupra vietii. Intre timp, lucrul la scena e scurtcircuitat de o alta iluzie: biografismul si memoria afectiva ale lui Stanislavski.
"Actorul intra in scena precum boxerul in arena.", spune Serban. "Ceea ce se petrece pe scena e mai important decat biografia personajului, <<de unde vine el>>. Meyerhold spunea ca personajele vin din teatru, dincolo de scena nu e viata lor reala, sunt culisele. Iar actorii nu joaca emotii, ci actiuni fizice. Daca joci ura, se cheama ca joci prost." Iar Stanislavski insusi a negat, la batranete, ca ar fi legat atat de puternic crearea personajului de crearea biografiei lui.
Actorii nu joaca emotii, dar de biografie par sa aiba nevoie. Serban e un regizor care lasa putin loc improvizatiei, poate acum n-are nici timp pentru ca actorii sa-si caute singuri miscarile. Invariabil, Serban intra pe scena si le arata gesturile, calcatura si privirile; joaca in locul lor, si de cele mai multe ori e incredibil de comic. La un moment dat, il joaca pe Trigorin, pe care Arkadina trebuie sa-l apuce usurel de fund. Maia Morgenstern se opreste inainte sa execute miscarea: "Imi dati voie?", intreaba jucaus. Si i se da. La fel de comic, intr-o prima varianta a monologului final al Ninei, intra din spatele cortinei pentru reverenta finala, ridicand-o cu o mana si salutand cu un zambet larg. Scena se modifica apoi - Nina isi incheie reprezentatia in spatele cortinei, ca o umbra proiectata de lumina unei lanterne pe panza alba.
Umbrele sunt, de altfel, o constanta a spectacolului: proiectoarele din spatele peretilor albi transparenti creeaza un joc de perspectiva, un joc al iluziei intr-un dialog subtil cu iluzia fericirii mereu indepartate din familia extinsa a Irinei Arkadina. Iluzie care e, in acelasi timp, realitate: intors la tara dupa doi ani, Trigorin viseaza inca la lacul cu lini si carasi, pe care-l vede dincolo de peretele luminat... Si cu toate astea: "Cred ca e cumva ciudat pentru actori, fiindca la Cehov avem de-a face cu un teatru al cuvantului, spre deosebire de teatrul care se practica aici, unul de imagine si actiune fizica."
Din nou, alta iluzie: finalul actului II si al primei parti. Culcata pe sacul cu trupul pescarusului ucis, Nina se ridica, Treplev, revenit in scena sa anunte pauza, ii da mana. Nina: "E un viiis!" - si sala se umple de acordurile unui muzical antrenant de Broadway.
Spectacolul sfarseste si incepe
Varianta de final: Dorn ii sopteste la ureche lui Trigorin faptul ca Treplev s-a impuscat, intra muzica, ravasit, Trigorin (dupa o privire rapida aruncata mesei de scris a lui Treplev) se impleticeste catre locul lui, la masa unde se joaca in continuare loto, isi scoate carnetul si noteaza ceva. Din spatele cortinei albe intra Sorin, in pijama si cu baston, abia tinandu-se pe picioare, si cade pe scaunul lui Treplev, pe finalul pianului, si stinge, pe ultimele note, lampa. Se stinge si lumina din scena. Se aprinde din nou, intra Treplev: "Spectacolul nostru din aceasta seara cu "Pescarusul" dupa Cehov s-a terminat!"; cortina se ridica, actorii trec de partea cealalta, cortina cade.
Versiune ulterioara: Treplev intra in scena si anunta: "Spectacolul incepe!". A fost o iluzie sau chiar a fost un spectacol de teatru?
Fotografii de Claudiu RUSU si Daniela DIMA

---

Despre autor: