In dimineata in care s-au prezentat la post, la redactorul-sef al revistei lunare Viata satului, cei doi stagiari, Mirela Sapca si Marcel Guguleanu, nu se cunosteau.
Iar seara, deja se ascundeau de dupa dulapuri ca sa se pupe ca apucatii. ""Mai, frate-miu - l-a intrebat redactorul-sef pe adjunct, pe jumatate scandalizat, pe jumatate cu admiratie - asa-i acua€™ la astia? Pe vremea noastra parca era altfel"". Cu un aer de expert intr-ale iubirii la prima vedere, de om care stie ca tot ce incepe iute, la fel de iute sfarseste, adjunctul a conchis: ""Unii cade closca cand nu te astepti"". Pe sef il preocupa mai putin repezeala stagiarilor, cat frecventele greseli de vorbire
si de scriere ale adjunctului Limbasanu. Dar, cum ii fusese bagat pe gat ca secretar de partid si ca om al Securitatii, se prefacea ca nu le observa. Ba chiar ii conveneau. Ca sa vada toata lumea cine-i desteptul si cine prostul. Dupa o saptamana insa a trebuit sa admita ca problema devenise serioasa. Sau, dupa cum se exprima adjunctul, groasa de tot. Cei doi nu se mai ascundeau pe dupa dulapuri, ca sa se pupe. Se pupau pe unde le venea: pe coridor, in odaita femeii de serviciu, in casa scarii. Cativa redactori batrani puteau jura ca ii vazusera plecand imbratisati din cladirea ""Vietii
Satului"", ca sa se sarute, fara intrerupere, pana la ceas, la Universitate. ""Facem sedinta - a decis Limbasanu - si punem problema"". Probabil ca nu s-ar fi ajuns pana la o sedinta pe linie de morala socialista
si etica profesionala, daca portarul, care turna totul la Limbasanu, n-ar fi raportat ca Mirela si Marcel nu
veneau la serviciu ca toata lumea,
la ora noua, ci la sapte.
Faceau un ceas cu troleul de la gazdele lor, din Damaroaia si din Drumul Taberei, ca la sapte fix sa urce in birou si pana la noua sa se sature de pupat. ""Poate si de alte alea"", cum foarte partinic a zis portarul nea Marin. ""Mai flacaule - l-a luat la sentiment redactorul-sef pe Marcel - mai tineti-va si voi, ca sa nu ajungem dracului la excluderi. Asta ne-ar mai trebui."" Dar Marcel, fara sa lase capul in jos, cum s-ar fi cuvenit, a raspuns scurt si explicit: ""Vrem, daa€™ nu putem"". Sedinta a fost pusa intr-o joi dupa-masa, ca sa poata participa si cineva mai mare, de la sector, si s-a desfasurat intr-o tacere jenanta, tulburata
doar de oribilele dezacorduri ale adjunctului, de suspinele mici ale Mirelei si de mangaierile discrete, consolatoare ale lui Marcel. La discutii au fost inscrisi din oficiu toti redactorii, care au fost scurti, zicand, ca si cum s-ar fi vorbit, ca problema era grava. Singur, portarul nea Marin, chemat ca martor, a zis ca problema era groasa. Celor doi li s-a fixat un termen de dezmeticire, care in procesul-verbal s-a numit ""termen de gratie"", iar, dupa sedinta, redactorul sef s-a inchis in birou cu tovarasul de la sector la un coniac de tras concluzii. Tovarasul mare-mahar a dat rapid pe gat coniacul, a facut semn c-ar mai dori, pentru rotunjirea ideii care-i alerga ca nebuna prin cap, inca unul si, spre uimirea redactorului-sef, a inceput sa vorbeasca de unul singur. ""Auzi, mai tovaraselule - a zis maharul cu un alean de-ti venea sa-i plangi de mila - , oare am simtit noi vreodata ce simt copiii astia doi?"" ""N-am simtit"", a raspuns incet si trist redactorul-sef. ""Dar de ce n-am simtit, ma, Costica - l-a luat la prietenie maharul - , eram noi mai diferiti ca ei?"" Redactorul-sef ar fi vrut sa spuna ca probabil nu aveau de la Dumneze ce aveau din belsug Mirela si Marcel, nevoia de iubire, dar, fiindca si asa dovada de prietenie a maharului era un cadou foarte mare, a zis: ""Am fost promovati de tineri, tovarasua€™, si, in plus, p-atunci
nu existau conditii propice"".