Teatrul ca metafora

Cel mai recent volum al lui Matei Visniec, "Omul cu o singura aripa" (Paralela 45, Pitesti, 2006, prefata Mircea Ghitulescu) readuce in spatiul scenic o tema de-a dreptul insondabila, care reprezinta natura pur umana. Reveria, pe care Gaston Bachelard o definea ca pe o traire lipsita de memorie a sufletului visator in singuratate este o tentatie de care dramaturgul se mai lasase ispitit si cu alte prilejuri, in piese precum "tara lui Gufi", "Trei nopti cu Madox" sau "Calatorul prin ploaie" si care pare a fi o constanta a intregii sale literaturi. Cartea cuprinde trei texte scrise initial in limba franceza la mijlocul deceniului noua, stranse acum in volum, intr-o versiune romaneasca a autorului.
Piesa care da titlul volumului imprumuta recuzita realismului magic de tip marquezian in sprijinul unei idei de natura poetica. De altfel autorul insusi situeaza acest text la frontiera dintre genuri, numindu-l "piesa poem". Cine este de fapt aceasta aparitie dilematica, "jumatate om - jumatate pasare... deci nici om... nici... pasare", cum avea sa constate unul dintre personaje, ramane in sfera de ambiguitate care naste asteptari, spaime, vise. In cautarea anonimului calator pornesc leprosii si securistii, inadaptatii societatii si farsorii. Si totusi, pentru Visniec, nici acum lumea nu e (doar) teatru, povestile se tes in jurul acestei imagini care se arata cu oarecare pudoare si ochiului spectator, ele capata un continut teatral prin histrionismul cu care sunt spuse si nu stii ce impinge tot acest mecanism mai departe - nevoia de senzational, placerea de a visa, sau fuga de banalitate. Din sanul aceleiasi metaforizari se naste un procedeu inovator pentru tehnica dramatica si greu de redat scenic. Timpul reversibil este un timp afectiv care face ca franturi din memoria diverselor personaje sa se suprapuna, in cautarea clipei unice, redate aici prin flash-uri cinematografice, de care existenta acestor personaje este strabatuta ca de un fior. Astfel, insasi cea mai facila latura a piesei, cea politica, va fi supusa unei permanente resemnificari. Omul cu o singura aripa este o creatura nascuta in Franta aflata sub ocupatie nazista, dar acesta nu este decat un spatiu conventional, care poate fi oricand substituit de experienta si chiar imaginatia cititorului.
"Vazatorule, nu fi un melc!", a doua piesa din volum, este o parabola despre perspective. Multe din piesele lui Matei Visniec se construiesc in interiorul unui univers senzorial, adesea redat prin diverse fete ale orbirii. Orbi apar in "tara lui Gufi", in finalul piesei "Spectatorul condamnat la moarte" si chiar in texte mai recente precum "Mansarda la Paris cu vedere spre moarte". Tot din aceasta tipologie fac parte oamenii cu luneta, cititorii in stele sau diversii calatori care poposesc o vreme in lumile create de Visniec. Frica insasi, tema celor mai multe piese scrise de dramaturg in anii '80, este o forma de orbire. Dar acest text, al carui decor ar putea reda o membrana subtire care vibreaza la orice soapta, contine o doza infricosatoare de monstruos. La o conferinta a orbilor se afla un singur vazator, "Baiatul care serveste". Culpabil la inceput, acceptat, idolatrizat si, in cele din urma orbit, intr-un soi de exorcizare ritualica, el este tapul ispasitor, victima si sansa de salvare a acestei lumi, care esueaza, insa, intr-un tragic egoism. Acest univers tactil, derutant si infidel in reactii are un handicap irecuperabil - raul care distruge. De aceea sacrificarea tanarului este pe cat de spontana, pe atat de inutila.
Volumul se inchide cu textul "Negustorul de timp", o interesanta problematizare a vietii si a mortii, cu subtile accente confesive. Protagonistul, Liviu Dorneanu, (despre care s-a spus ca ar avea multe in comun cu autorul), priveste o cometa cazand si, precum va afirma, "o dezordine cumplita" se instaleaza in viata sa. Mai tarziu aflam ca aceasta revelatie fusese provocata, iar personajul este condus cu mainile dibace si aparent inofensive ale tuturor celor din jur catre moarte. Si totusi trairile sale in fata acestui mister il desemneaza atat de bine ca individ, magistral construit de dramaturg in evolutia reactiilor, incat, in ciuda complotului cinic, simtim ca protagonistul nu traieste decat propria sa revelatie.
Piesele lui Matei Visniec, cu adevarurile lor dureroase, raman, pana in final, in sfera jocului de interiorizare, a visului si a hazardului. De multe ori scriitorul adopta limbajul poeziei, atunci cand sensurile trebuie adancite si rostite ca o dezvaluire despre sine, iar in final raman starea poetului si dilema dramaturgului sa-si dispute ultima replica.

---

Despre autor: