A intrat pe neasteptate joi noaptea. S-a lovit cu capul de perete, ca o sageata nereusita. Un pui de soim. Nu murise, dar parea ca nu mai are mult. Ciocul usor incovoiat. Ochii. Parca tot sufletul lui de zburator semet se refugiase acolo. Negri, adanci, putin rai, putin speriati. A acceptat greu mangaierile si soaptele de consolare. Suferinta l-a facut sa primeasca alintul. Mandria de pasare nu-i permitea. A stat intr-o cutie pana a doua zi. Ce umilinta pentru el, sfidator al aerului. Credeam ca o sa-l gasesc cazut in somnul definitiv al pasarilor. Dar nu: ""Ce vrei? Sunt daramat, si? O sa zbor din nou o sa vezi, o sa zbor din nou. Nimic nu ma va opri. Nici macar moartea"". Nu a mancat absolut nimic. Un luptator cu viata, un singuratic cu ea. Privire usor lacrimoasa. Cred ca durerea il gatuia nebuna, ii zdranganea pe suflet cu degete de artista neexperimentata. Tinut in palma si-a luat zborul, cata rana i-o fi fost. Mi-a adus aminte de o poezie a lui San Juan de la Cruz: ""Caracteristicile unei pasari solitare sunt cinci/ Prima, ca ea zboara pana in cele mai mari inaltimi/ A doua, ca ea nu sufera dupa companie, nici macar dupa vreuna dintre semenele sale/ A treia, ca ea isi atinteste ciocul spre tariile cerului/ A patra, ca nu are o culoare definita/ A cincea, ca ea canta foarte duios"".
Mi-am vazut in geam privirea. Neagra, adanca, putin rea, putin speriata, usor lacrimoasa. Cadoul lui de plecare. De atunci vad numai pasari in jur: multe acvile, ceva gaste, putini porumbei. Pregatiti-va pentru luni. Si, daca se poate, luati-va o pasare pe umar, dar nu orice zburatoare. Asa fac budistii: tin o pasare pe umar si o intreaba.