In 1994 castiga premiul ""Cea mai valoroasa speranta a cinematografului european"", acordat de juriul Festivalului International al Filmului de la Geneva, pentru rolul din filmul ""Pepe si Fifi"", in regia lui Dan Pita, cel care ii este si sot. Actrita Irina Movila implineste maine 40 de ani. ""Imi e dor de Irina de acum 20 de ani""
""In preajma zilei mele de nastere finalizam o prima perioada de repetitii la piesa a€¹a€¹Neintelegereaa€a€, de Albert Camus, in regia lui Felix Alexa, impreuna cu doamna Mariana Mihut, Mihai Calin, Lamia Beligan si Matei Alexandru. Suntem pe ultima suta de metri inainte de vacanta de vara, urmand ca premiera sa aiba loc in jurul datei de 20 septembrie. E o perioada buna de munca, de repetitii, de intalniri cu niste colegi minunati care iti dau un suflu bun in legatura cu implicarea in profesia asta a noastra. A fost un an care putea sa fie si mai bun, dupa parerea mea. In orice caz, am jucat, m-am intalnit cu prieteni, am fost sanatoasa si asta mi se pare important. In ceea ce priveste a€¹a€¹Femeia visurilora€a€, filmul in care am jucat si care s-a lansat anul trecut, din pacate nici nu cred ca pot avea o perceptie corecta asupra felului cum a fost primit de public. O anumita zona a presei a desfiintat filmul fara sa-l inteleaga si fara sa patrunda in profunzimea lui, asta o data, si pe urma a trecut cu foarte mare usurinta peste cateva performante actoricesti, zic eu remarcabile, care se afla in acest film. Insa, de la publicul obisnuit am primit foarte multe semnale pozitive. Eu cred ca in general peliculele lui Dan (n.r. - regizorul Dan Pita) castiga foarte mult in timp. Imi e dor de Irina de acum 20 de ani si cred ca, daca o invidiez, invidiez numai foarte marea putere de munca si de daruire pe care o avea atunci. Am invatat insa ca nu e bine sa te intristezi pentru faptul ca nu toata lumea stie sa raspunda la fel dorintelor tale de relatie, de comuniune, dorintelor tale de a crea contacte reale cu oamenii. Cea mai puternica dovada de dragoste dintre cele pe care le-am primit de la public este faptul ca, in doua situatii destul de critice din viata mea, doua persoane complet necunoscute m-au asteptat dupa spectacol, la iesirea dintr-o sala de cinema, si mi-au spus ca au simtit in mine un prieten, pentru ca au regasit ceva din durerea, sensibilitatea sau nevoia mea de comunicare in rolurile pe care le faceam si care raspundea cumva nevoilor lor de a comunica si de a-si exprima revolta, durerea, bucuria... Actorul practic reuseste sa ajunga prin intermediul acestei meserii la sufletul omului si, chiar daca persoana respectiva ramane departe, necunoscuta, se creeaza un pod intre doua persoane, si asta in lumea de astazi mi se pare un lucru foarte important. Principalul motiv pentru care ma trezesc a doua zi dimineata este faptul ca exist in aceasta profesie.""