Incercati sa vizualizati picturile murale ale lui Diego Rivera, la care sa fie atasate bule de benzi desenate. In acest gen se inscrie si cartea lui Andrei Codrescu, "Mesi@", scrisa in 1999, deja la noi in a doua editie, la editura Polirom. Cartea ar
Incercati sa vizualizati picturile murale ale lui
Diego Rivera, la care sa fie atasate bule de benzi desenate. In acest gen se inscrie si cartea lui Andrei Codrescu, "Mesi@", scrisa in 1999, deja la noi in a doua editie, la editura Polirom. Cartea are drept tema furibundele teorii despre Apocalipsa, ele fiind imblanzite de cinismul postmodern al unui autor deosebit de livresc care nu pregeta sa ne aduca la cunostinta aproape toate ramasitele unei culturi ajunse la sfarsit de mileniu si, implicit, sondarea genului decadent. Condusa de reteta unui tip de roman postmodern care se hraneste din literatura de consum (exotism, aventuri), cartea are o intriga politista, dar se sfarseste ambiguu, ca un bluff, din simplul motiv ca actorul raului, prevestitorul Apocalipsei, este la fel de real ca si amenintarea pe care o poarta. Motiv pentru care lectura se relaxeaza si poarta cititorul prin hatisul de teorii si identitati fin de siecle. Avand partea de postmodernism la indemana - deconstructia, indeterminarea, anarhia - si elementele post-postmoderne realitatea cyber, miturile pop , Andrei Codrescu nu reuseste decat sa faca o introducere atat in constructia personajelor, cat si in amploarea intrigii. Lipsita de adancime, cartea isi desfasoara ca in operatia de transluminare episoadele si identitatile personajelor, ele fiind, de obicei, ca pentru o demonstratie, multiculturale sau poliglote. Felicity, de profesie detectiv, e adusa cu forta in mediul cyber unde se intalneste cu personaje istorice care se distreaza dandu-si numele adevarat, mizand pe increderea utilizatorilor ca nu vor fi recunoscuti. Andrea, un personaj venit din neant, culta si cu un presupus material genetic mixat, ajunge la o manastire unde stau in pace reprezentantii lumii religioase care sunt pusi sa spuna basme (desigur, postmoderne) si sa convinga de corectitudinea sau de nepasarea lumii in fata unor povesti , si aici minele livresti sunt transparente, cum sunt, de pilda cele la Diderot sau Boccaccio.
De altfel, in aceasta carte nu exista un conflict adevarat, ci doar o trecere in revista. "Personajul-rau", predicatorul Mullin, intruchipeaza un stereotip, cel al evanghelistului-gangster-tehnocrat-fals, si e incomparabil cu personajul episodic cu aceeasi functie din Middlesex ca sa dau exemplul unei scrieri din aceeasi perioada, numai acela putand da nastere unui alte carti.
Despre autor:
