Din nou despre educatie

Nu putini dintre comentatorii precedentului meu text pe aceasta tema pun la indoiala competenta mea in materie. Ma simt de aceea datoare sa-i asigur ca, dupa 45 de ani de cariera universitara - nu doar la Bucuresti, ci si, ca invitat, la Paris, Cambridge, Harvard si Columbia - stiu despre ce vorbesc. Publicatiile mele sunt citate in lucrari internationale de referinta, am participat, impreuna cu profesorii si colegii mei, la efortul comun de a face din revistele stiintifice de istorie antica din Romania ("Dacia", "Studii Clasice") publicatii de larga respiratie si circulatie internationala, asa ca n-am nici frustrari, nici complexe. Am doar constiinta acuta a faptului ca invatamantul traverseaza cu greu si orbeste o criza in care se amesteca diverse ingrediente nocive, de la prejudecata dupa care educatia nu creeaza, ci doar consuma resurse, la mediocritatea patenta a multor profesori de toate gradele, in frunte cu numerosi baroni ai universitatilor, publice sau private, de la masificarea - pe cat de deliberata, tot pe-atat de inconstienta - a sistemului in numele economiei de fonduri, la incapacitatea cronica a mediilor academice romanesti indeobste (exceptiile confirmand regula) de a reactiona critic impotriva imposturii si de a participa la miscarea de idei in domeniile stiintifice pe care le reprezinta.
Dar cel mai acut simptom al acestei crize ramane sistemul meditatiilor. Generalizat in ultimul deceniu ceausist, acest sistem paralel e cat se poate de prosper si azi, cata vreme provoaca aberatii de tipul celei de la examenul de gramatica de la capacitatea din acest an. Aici, copii de 13-14 ani, educati adesea in scoli de tara in sistem lancasterian, ca acum 150 de ani - printre ei si unii a caror limba materna nu e romana - in loc sa fie adusi sa probeze ca stiu sensul cuvintelor din vocabularul de baza, fac acordul intre subiect si predicat si pricep de ce "s-au" din "s-au dus" se scrie cu linioara, in vreme ce "sau" din "eu sau tu" se scrie fara, sunt pusi sa analizeze un minunat text poetic al lui Ion Pillat, a carui ambiguitate constitutiva il face, sub aspect gramatical, interpretabil in cel putin doua feluri diferite. Iar ideea ca, singuri-singurei, toti acesti copii s-ar putea adapa din sutele de pagini ale Gramaticii Academiei, indiferent de editie, este de-a dreptul halucinanta.
O asemenea optiune vorbeste, in cel mai bun caz, de faptul ca profesorii care au decis subiectul traiesc intr-o lume paralela, careia nu-i mai pasa de mult de realitate. In cel mai rau caz vorbeste - cele doua nu se exclud reciproc - despre meditatori ingeniosi, care nascocesc dinadins subiecte-capcana pentru ca doar cei de ei meditati sa reuseasca la examene. Cercul vicios prin care meditatiile pregatesc elevii pentru diferite probe de etapa, iar materia examinata in aceste instante se defineste astfel incat doar meditatiile pot asigura succesul elevilor, este doar unul dintre multele canale prin care scoala publica e adusa sa alimenteze scoala paralela, exact la fel ca in cazul celebrelor firme-capusa care au proliferat pe seama industriei de stat.
Faptul ca doi ziaristi de investigatie au reusit sa obtina fara dificultate subiectele la istorie e cu mult mai putin grav decat proba ca examenul de capacitate, care poate decide soarta unui copil, pluteste intr-o lume alienata si alienanta. Recursul la meditatii devalorizeaza sistemul public de educatie, a carui legitimitate o anuleaza. Ele destructureaza ceea ce ar trebui sa fie un proces, cu cicluri curriculare structurate, elevii obtinand doar punctual cunostintele si deprinderile indispensabile in cursa cu obstacole a examenelor de etapa. In fine, dar nu in ultimul rand, prin chiar natura lor, meditatiile sunt o repetitie, al carei obiectiv limitat vizeaza performanta pe termen scurt, informarea si nu formarea, si care nu-si propune - nici n-ar putea - sa genereze creativitate si inovatie, ci abilitate facila in manuirea algoritmelor, stereotipelor si ideilor comune. Astfel, cele doua scoli, cea publica si cea particulara, se potenteaza reciproc in redundanta si conformism, si impreuna transforma scoala dintr-o sursa de bucurie intelectuala in, vorba lui Creanga, un "mestesug de tampenie".
Asa a ajuns scoala sa fie o povara: pentru elevi, pentru parinti, pentru profesori, si chiar pentru politicienii care isi vor aminti cu drag, asemeni presedintelui Basescu, mai degraba orele de la care chiuleau decat pe cele in care invatau.

---

Despre autor: