E greu sa scoti din capetele romanilor ideea ca problemele tarii s-ar rezolva peste noapte daca o mana de tehnocrat ar apuca fraiele guvernarii. Dupa ce partidele s-au batut 16 ani pe viata si pe moarte pentru a accede la putere, in constiinta votantilor au ramas, paradoxal, tocmai cei in care nu s-a investit nimic: Stolojan si Isarescu.
Dar ce poate schimba un om care chiar se pricepe la ceva, nu doar la datul cu papagalul, intr-o tara in care nu se munceste?
Intr-un asemenea loc e mai potrivit un conducator care stapaneste arta compromisului, specialitatea
ultimilor doi premieri.
Din pacate insa, compromisul isi extrage esenta din vesnica redistribuire, impartirea saraciei cat mai egal, sa ajunga la toti. De asta nu se diferentiaza la noi dreapta de stanga. E drept, s-a introdus cota unica, pentru a nu-i mai penaliza prin impozitarea progresiva pe cei care-si iau un al doilea job. Dar oare cresterea taxelor, care a urmat reducerii impozitelor, n-a reasezat lucrurile pe fagasul compromisului?
Ministrul Finantelor zice ca nici o companie nu plateste toate darile de pe lista interminabila, deci ""taxele nu constituie un obstacol in dezvoltarea lor"". Corporatiile poate ca nu platesc, dar oamenii le duc pe toate in spate. De la ei se ia leu cu leu, pana cand motivatia muncii se risipeste, iar initiativa e lasata balta.
Asa cum la fotbal se vad meciuri trucate, ofsaiduri imaginare si penaltiuri acordate impotriva cursului jocului, tot asa, in economie, cei care stiu sa marcheze sunt faultati de impozite, obstructionati de taxe si macinati discret la ligamente de contributiile la asigurarile sociale. Dupa pauza, le piere cheful sa mai alerge. Taman bine, echipele care n-au obiceiul sa-si achite datoriile, care folosesc stadionul fara sa plateasca chiria ori joaca cu sponsori de stat pe piept inainteaza in spatiile lasate libere. Jocul se echilibreaza. Scorul final de pe tabela coincide cu cel scris dinainte in foaia observatorului federal. Exista, asa cum cere concurenta, si stimulente, si sanctiuni. Ce daca langa concurenta mai apare un cuvant: neloiala?!
De fapt, Romania chiar are nevoie de tehnocrati. Ca de cele mai multe ori, constiinta colectiva are dreptate. Avem nevoie de conducatori care sa ne imprime conceptii fundamental capitaliste. Care sa ne ajute sa atingem simultan obiectivele unei societati sanatoase: cresterea economica, reducerea inflatiei, majorarea veniturilor. Numai ca politicul nu-si poate permite ca piata sa distribuie corect resursele si sa dimensioneze natural preturile. Concurenta reala ar aduce profituri realizate de management, nu rente, ca acum.
Salariile mici rezolva, intr-adevar, problema inflatiei, dar fara sa deranjeze sistemul de impartire a beneficiilor catre clientela politica pe seama pierderilor statului. Asa ca in loc sa plece de la ipoteza - un plus de munca inglobat in marfuri vandabile inseamna un plus de crestere economica - , politicienii pornesc de la concluzie: oamenii nu muncesc. Dupa care se mira ipocrit: pai, daca nu muncesc, ce sens are restructurarea?!
A, ca se fura si-n UE, si la americani e drept. Diferenta e ca acolo politicienii sunt interesati ca firmele sa prospere pentru ca sa poata incasa si ei taxa de protectie. La noi insa, taxa se incaseaza si din pierderi, ba chiar si din falimente.
Cu un astfel de handicap acasa, e clar de ce romanii muncesc mult mai bine in strainatate, unde are cine sa-i puna la treaba. Aici doar voteaza, ca sa aiba pe cine injura.