Ultimul mare trubadur al vechilor Bucuresci a intrat in legenda

Motto: "Nu vreau nici o mutra trista/ Stand cu nasul in batista..."

Ne obisnuisem cu GICA PETRESCU, maestrul de necontestat al romantei si al cantecului de pahar (peste o mie de melodii!), ca e un fel de Nemuritor, care a trecut cu refrenele sale de estrada de la anii '30, ai unui Bucuresti interbelic superb ca boema, cochetand cu ideea de Micul Paris, la cel mai putin spectaculos, decadent, de azi - dar pe care trubadurul il iubea la fel... Maestrul Gica era oricum o prezenta parca atemporala, pana acum un an, doi, inca vesela, plina de vitalitate, in interviuri si cantari pe "moment", spontane, in fata camerelor de luat vederi. Omul fara varsta, avand ceva din demnitatea si morga Marilor Artisti francezi (Brel, Aznavour, Montand), cantaretul simbolizeaza, alaturi de Maria Tanase, Phoenix sau Tudor Gheorghe, una dintre marile noastre valori, spiritul nostru national muzical. La 91 de ani, Eternul Gica a ales sa plece, discret, singur, la fel cum traia - fara onoruri si lux - in ultimii ani, ducandu-se la Ceruri, unde-l asteapta unica iubire feminina a vietii sale, sotia Cezarina. E greu sa te desparti de un monstru sacru, de un profesionist desavarsit pe care romanii il considerau printre simbolurile sale populare, de suflet. Nicio petrecere nu exista fara cantecele lui Gica, nicio aniversare, nicio nunta. De la "Cel mai frumos tango" si "Dragi prieteni, sus paharul!", la "Fetite dulci din Bucuresti" pana la cele mai cunoscute - "Casuta noastra" si "Du-ma acasa, mai tramvai" (compus de Stroe si Vasilache) patriarhul cantecelor noastre de inima albastra (si oricum, pana acum, decanul de varsta al "Revistei", al muzicii usoare romanesti), ne-a incantat generatii la rand - de la strabunicii mei pana la mine... "Ionel, Ionelule", "Cu lautarii dupa mine", "Astazi e ziua ta", "Canta-mi sa uit dragostea" sunt doar cateva din piesele sale memorabile. Preluand de la trubadurii anilor sai de tinerete - Cristian Vasile, Titi Botez, Petre Alexandru, Jean Moscopol, Maria Lataretu - Maestrul a trecut prin filtrul sau inconfundabil si a reinterpretat hituri ca "Sanie cu zurgalai" (din care francezii s-au inspirat copios pentru a-i face lui Edith Piaf "Johnny"), "Vrei sa ne-ntalnim sambata seara", "Sa-mi canti cobzar", "Mana birjar", "Trurli". Probabil cea mai iubita piesa a sa, "clasica" in toate cluburile bucurestene va ramane cea a testamentului scris cu "vin rosu": "Uite-asa as vrea sa mor/ Cu paharul langa mine". Ciudat este ca, desi a cantat toata viata despre bauturi fine si femei frumoase, Gica Petrescu n-a fost un impatimit bahic ori un curtezan, ci un distins domn de moda veche, venit dintr-o lume care azi nu mai exista. Singurul lucru in care a crezut cu adevarat, dandu-i o dimensiune generica in melodiile sale, a fost iubitul sau "frate", Bucuresti. Sub balcoanele lui a cantat serenade, pe el l-a venerat, in cafenele, la sosea, la Capsa sau "intr-o crasma din Obor" sau din Ferentari, de el a fost fascinat, ca sa-i parafrazam titlul unui cantec. O data cu plecarea nemuritorului Gica, intr-o lume unde Artistii devin Stele, il pierdem pe ultimul mare menestrel si Crai de Curtea Veche al Capitalei de Altadata. Un cantaret singular, cum n-am avut si nu vom mai avea (pacat ca recunoasterile posturilor TV si ale ziarelor sunt ca de obicei tardive/postume) Gica Petrescu a mai dat o ultima lectie (a unui MODEL DE EXEMPLARITATE) prin simpla sa plecare in liniste, fara surle si trambite. Lectia Gentlemanului care a trait in lumea Zarazei, care stie ca oricum Marea sa Trecere pamanteana i-a asigurat Legenda Divina...

---

Despre autor: